Predică la Sfinții Apostoli Petru și Pavel (29 iunie)

Astăzi, Biserica întreagă își pleacă fruntea cu recunoștință în fața a doi oameni care, prin viața și jertfa lor, au schimbat lumea: Petru și Pavel – Stâlpii Bisericii, Apostolii Neamurilor, Păstorii celor rătăciți.

Nu au fost sfinți din naștere, dar au devenit sfinți prin pocăință și dăruire. Nu au fost oameni fără greșeală, dar s-au ridicat prin har. Petru s-a lepădat de trei ori și a plâns cu amar. Pavel a fost prigonitor și a devenit predicator. Și tocmai aici stă marea lecție a acestei zile: Dumnezeu nu caută oameni desăvârșiți, ci oameni care pot fi schimbați.

Petru – piatra cea zdrobită și așezată la temelia Bisericii

Petru a fost cel dintâi care a mărturisit:

„Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16)

Dar a fost și cel care, în ceasul de încercare, s-a lepădat:

„Nu cunosc pe omul acesta.” (Matei 26, 72)

Și totuși, Hristos nu l-a alungat. L-a întrebat de trei ori, la malul mării:

„Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?”
Și, după fiecare răspuns, i-a dat o misiune:
„Paște oile Mele.” (Ioan 21, 15-17)

Așa este dragostea lui Dumnezeu – nu rupe firul, ci îl împletește la loc.

Pavel – din prigonitor, vas ales

Pavel nu L-a cunoscut pe Hristos în timpul vieții pământești. Dar L-a întâlnit în slavă, pe drumul Damascului. A căzut jos, a orbit și a înviat alt om.

„Cine ești, Doamne?” a întrebat.
„Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigonești.” (Fapte 9, 5)

Din clipa aceea, n-a mai trăit pentru sine. A predicat în cetăți, a suferit bătăi, naufragii, temnițe, foame. A scris epistole care ne hrănesc și astăzi. Și a sfârșit, ca și Petru, în Roma păgână, sub sabia prigoanei.

Împreună – în jertfă, împreună – în slavă

Petru a fost răstignit cu capul în jos, iar Pavel a fost decapitat. Unul pe cruce, altul prin sabie – dar amândoi întru Hristos.

De aceea, Biserica i-a pus împreună, deși au fost atât de diferiți. Pentru că, în Hristos, unitatea nu înseamnă uniformitate, ci dragoste în diversitate. Petru era iute, impulsiv, cu suflet de pescar. Pavel era profund, analitic, cu minte de cărturar. Și totuși, ambii au primit aceeași cunună:

„Am luptat lupta cea bună, am isprăvit alergarea, am păzit credința.” (2 Timotei 4, 7)

Ce ne spun nouă astăzi?

Ne spun că nimeni nu e prea jos pentru harul lui Dumnezeu. Ne spun că Biserica stă pe mărturisire și pe pocăință. Ne spun că viața în Hristos e luptă, dar e și biruință.

Iar într-o lume care se clatină, care își pierde reperele, avem nevoie de stâlpi. Nu de cei din piatră, ci de cei vii: oameni ca Petru și Pavel, care nu fug de cruce, ci o îmbrățișează.

Să-i chemăm în rugăciune:
Sfinților Apostoli Petru și Pavel, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!
Amin.