Repovestire despre părintele Mihai și mormântul răscolit.

Timpul. Da, timpul e cel mai mare ucigaș. Avem atâtea ceasuri, calendare, aplicații care ne grăbesc, ne împing, ne iluzionează că înainte e viitorul. Dar, adesea, e doar trecutul cu o mască strălucitoare și o mașinărie mortală înăuntru.

Cimitirele sunt povești. Povești tăcute, șterse, uitate. Numele săpate în piatră nu mai spun nimic peste ani. Și totuși, ele ascund vieți, fapte, spaime, iubiri, frici. Îmi amintesc cum, în copilărie, lipeam paharul de perete ca să prindem șoapte. Dacă am face același exercițiu cu fiecare cruce? Am auzi poate o tăcere grea, sau poate un oftat, sau o viață întreagă, dusă între soare și furtuni.

N-am putut niciodată să calc pe un mormânt. Am simțit că pasul meu doare. Că-s prea greu. Că tulbur.

Cimitirul „Sfântul Andrei”, deși nou, are deja o istorie. Și multe povești. Multe morminte de preoți – prea multe. Ceea ce, în logica liturgică a lucrurilor, pare nefiresc. Preoții ar trebui să se odihnească lângă altar, sub zidurile bisericii pe care au slujit-o. Așa cum am descoperit la Gherăseni, când scriam prima mea monografie: preoți îngropați la umbra sfântului loc. Dar în alte părți, a trebuit să-i caut printre crucile comune, parcă pierduți în lume, departe de ceea ce ar fi trebuit să le fie odihna.

Pe părintele Mihai Năstase l-am cunoscut acolo, la Gherăseni. Mi-a fost coleg în prima mea parohie. A murit, totuși, tânăr. Dar previzibil. Avea semnele unei suferințe în felul în care mergea, în felul în care tăcea, în felul în care suferea. În clipele bune, avea un umor debordant, dar trupul nu mai ținea pasul cu zilele.

— Părinte, erai accelerat și ai ajuns tren personal, i-a zis o bătrână din parohie. „Tute-n barbă…” babo ….ce ți-a trecut prin cap! i-a răspuns părintele, în stilul deja consacrat.

Avea un stil colocvial aparte și expresii pe măsură, cu care boteza locuri, oameni și întâmplări. Acolo, la Gherăseni, avea și cu cine.  Uneori, îți vorbea râzând, alteori dintr-o tăcere dureroasă. chiar nervoasă, de parcă moartea, despre care tot vorbea, îi stătea în preajmă și se anunța prin suferința fizică.

Avea un Oltcit vechi, plin de improvizații: un furtun alimenta motorul direct dintr-un bidon de plastic, ținut la picioarele pasagerului din dreapta. Și totuși, nu asta l-a ucis. Ci poate un infarct. Sau o depășire greșită. Sau doar neputința trupului de a mai ține volanul. A murit într-o zi de Moși, la început de martie. Pe drumul dintre Spătaru și Buzău, s-a oprit în singurul copac zdravăn de pe marginea stângă a drumului. S-a oprit cu totul.

Eu eram plecat. Am ajuns la înmormântare. I-am văzut chipul inert. Nu părea un chip mort, ci mai degrabă unul care nu se mai potrivea acestei lumi. Părea că trece în imaterialitate.  Devenise ușor, de necuprins. Aproape că părea totul o trecere firească, de la lumea materială, la una ușoară, mai puțin complicată, din care dimensiunile să lăsau șterse. Oricum îl enervau conveniențele lumii, mai ales cele birocratice de care nu scăpa nici la parohie.

Avea, totuși, obsesia morții mai apăsată decât ceilalți. Vorbea despre ea, despre ceea ce credea că va urma.

Îmi spusese cândva:
— Să nu mănânce nimeni la pomana mea.
Și chiar așa a fost. Nu am mâncat nici eu și cred că nimeni de pe aici. Testament aplicat!

Timpul a trecut. Familia s-a mutat. Eu nu i-am mai întâlnit. Doar pe părintele îl mai „salutam”, trecând pe lângă mormântul său de la „Sfântul Andrei”. La fiecare trecere îmi amintea ceva. Mai ales despre moarte.

— Mi-e frică de moarte, mi-a spus odată.
— Am visat, sau poate am citit, că un preot nu putea intra în Rai fiindcă era legat de sacii cu pomelnice necitite…

Avea o cruce la Gherăseni, lângă biserică. Acolo trebuia să fie. Dar familia l-a vrut la Buzău, lângă tatăl său, care fusese primul înmormântat în noul cimitir. Iar după ani, l-au luat și de aici. L-au deshumat cu slujbă și l-au dus la Constanța, acolo unde locuiește acum familia. A plecat din nou. Departe de locul în care a murit. Departe de biserică. Departe de cei care l-au cunoscut.

— L-au găsit întreg, mi-a spus cineva care a fost de față la deshumare. 
Nu m-a mirat. A murit în viteză. Acum a plecat cu totul.

Au trecut douăzeci de ani. Nu i-am numărat. Dar treceau, cu fiecare pas, cu fiecare amintire. Iar în locul unde fusese, a rămas un mormânt răscolit. Un gol. O pagină ștearsă. Dar nu și povestea unui personaj pe care Agârbiceanu l-ar fi făcut nemuritor. Asta ca să nu zic că … Cehov, în Rău de gură, l-a anticipat, fără a ști ce suflet mare se ascundea în spate.

Sale!