Spuneau că vin din țara lui Shakespeare, dar mie mi s-a părut că veneau dintr-o insulă scufundată în rugăciune. Aveau ochii limpezi și mersul așezat, ca niște păsări de mare coborâte printre oameni. Se numeau Eric și Simon, călugări ai unei comunități cu nume de Înviere. Își purtau hainele lungi, dar dedesubt ascundeau pantaloni scurți. Zâmbeau ca niște copii care joacă un joc tainic: să fii monah fără să arăți chiar ca un monah.
Au stat puțin la noi, în ținuturile Episcopiei, pe la mănăstiri și școli, ne-au privit, au întrebat, au tăcut. Ne-au invitat și pe noi „să mai vorbim despre cele sfinte”. A plecat întâi părintele Chiril, un om destul de tăcut, dar bun literat. Când s-a întors, nu a spus prea multe. Doar că acolo, în insula lor, limba cea mult căutată – engleza – se vorbește o singură oră pe săptămână. Restul e votul tăcerii.
Mi-am amintit atunci de Caelan.
Nu-l cunoscusem, dar simțeam că-i știu respirația. Pe o insulă spulberată de Atlantic, în ruina unei mănăstiri ce-și pierduse cântările, bătrânul scrib cobora în fiecare dimineață într-o criptă și scria. Nu pe pergament, căci vitele muriseră de demult, ci pe piele de pește, întinsă cu grijă, lustruită cu nisip și apă sărată. Folosea cerneală din funingine și alge și o pană de cormoran. Caligrafia litere luminate pentru oameni care nu mai știau să citească și, poate, nici să nădăjduiască.
Nu mai avea frați întru rugăciune. Doar păsările mării și o fetiță, Eda, care-i aducea scoici lucitoare. Ea nu știa să citească, dar asculta. Și el îi povestea despre îngeri din aur de stea moartă și despre un Dumnezeu ascuns în nuanțele albastrului.
Într-o zi, bătrânul nu s-a mai ridicat din criptă. Eda l-a găsit aplecat peste ultima pagină. Scrisese doar atât:
„La început a fost Cuvântul.
Sfârșitul e tăcerea.
Dar între ele, fetiță, e speranța.”
Mi-au rămas vorbele astea ca o Evanghelie tăcută.
Așa i-am privit și pe frații anglicani: nu ca pe niște oaspeți străini, ci ca pe niște scribi ajunși dintr-o altă vreme. Ei nu mai scriau, dar purtau cu ei o liniște care nu rănea, ci vindeca. N-au rămas mult, dar când au plecat, mi s-a părut că în camera în care ne rugaserăm rămăsese o lumină slabă, ca o cerneală veche care nu se mai șterge.
Și de-atunci, când deschid o carte veche sau o Evanghelie roasă de timp, mi se pare că aud, undeva, vocea lui Caelan sau pașii părintelui Chiril prin curțile de la Ciolanu. Nu spun nimic. Dar tăcerea lor seamănă cu o binecuvântare.
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
