Ceaușescu se întoarce

Sigur, Ceaușescu nu se întoarce, dar am zis să fiu și eu în trend cu titlurile care prind. Am observat că un număr semnificativ de români îl regretă pe Ceaușescu.

Posibil. Deși, cred că înțelept este să ne bucurăm de prezent, pentru că trecutul… a trecut, iar viitorul nu ne aparține. E drept, noi, oamenii, avem ispita asta de a nu trăi niciodată prezentul. La tinerețe visăm la viitor, iar la bătrânețe trăim în trecut. Prezentul? Rămâne pentru altă dată!

Melancolia nu e condamnabilă. Poate deveni o stare bolnăvicioasă, dar nu e un păcat. De la o anumită vârstă, trecutul devine punctul nostru de reper. Așadar, dacă cineva trăiește cu gândul că atunci a fost bine – deși, dacă-și amintește frigul din apartamente, lacătul de la cușcă, cozile la alimente, frica generalizată de delațiune – nu mai poate spune, cu sinceritate, că a fost bine.

Nici tinerii care cred în mitul trecutului nu trebuie judecați. De la distanță, Nea Nicu pare un personaj cool. Poate că, peste ani, Ceaușescu va apărea pe tricouri, ca Guevara. Poate intra în legendă, văzut ca un vis revoluționar. Dar dacă ai obliga un tânăr să trăiască măcar o oră în comunism, ar spune: „Bine, mulțumesc, e destul! Nu e de mine!” Ca în romanul Trei ceasuri în Iad al Mitropolitului Antonie Plămădeală.

Am înțeles că Nicușor, actualul președinte, spunea că tineretul ar trebui educat despre Ceaușescu și epoca lui. Poate că are dreptate. Nu e nimic idilic. Dar simt nevoia să repet: o moarte violentă și o viață trăită în cultul personalității pot transforma un om într-un mit. Așa cum Che Guevara – deși criminal, deși puțin iubit chiar în Havana – a devenit simbolul oricărei revolte.

Ceaușescu se întoarce este o carte scrisă de Silviu Iliuță. Am cumpărat-o și am parcurs-o repede, căci nu e chiar genul meu de lectură. Dar romanul e interesant. Nea Nicu își reia viața după 32 de ani, din punctul în care ucenicul Iliescu și anturajul său i-au pus capăt.

Întoarcerea e șocantă, mai ales pentru el. E altă lume. O lume care, poate, ar fi fost cu totul diferită dacă el n-ar fi existat. Nu știm ce ar fi fost dacă România ar fi mers alături de celelalte țări occidentale, fără experimentul comunist.

Dacă vreți să vă amuzați, Ceaușescu se întoarce e o carte simpatică, un roman care umanizează personajul. O carte pentru care autorul ar fi luat ani grei de pușcărie în vremea lui Ceaușescu. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!. Păi să-l fi parodiat cineva așa pe dictator…

În fine, e posibil ca Ceaușescu să devină legendă. O legendă diferită de realitate, ca Dracula. După așa-zisa Revoluție, nimeni nu i-a urmat în așa zisa glorie. Iliescu riscă să rămână un personaj negativ. Constantinescu a fost un plictisitor profesor universitar. Iohannis… nici măcar universitar nu a fost. Poate doar Băsescu mai bate la porțile mitului. Așadar, Ceaușescu are drumul deschis spre legendă.

Dar în privința reevaluării lui, să nu ne grăbim. Rănile nu s-au vindecat. E mai bine să-l lăsăm acolo unde este. Dacă ne întoarcem mereu la el, ne ratăm prezentul – un prezent care este unic și incredibil de frumos, în comparație cu sumbrul acelor vremuri.

În seara aceasta, pe stradă, am văzut oameni în vârstă, în haine sport, colorate, făcând mișcare. M-am gândit cât de cenușie a fost tinerețea lor. Și mi-e greu să cred că melancoliile lor sunt pentru epocă. Poate doar își regretă tinerețea, nu și colivia.