L-am botezat pe micuțul Pavel. Rar îmi plâng copiii în brațe. Nu a plâns nici Pavel. A fost liniștit, cuminte, ca și cum știa că e ținut de cineva care îl iubește deja.
Pentru Pavel aș fi venit de oriunde. Nu doar pentru el, ci și pentru tatăl lui, Vlad. Îl știu de când era copil: cu fălcuțe, mereu vesel, politicos, stând la slujbă aproape de mine. Avea mai mult chef de joacă decât de rugăciune – și totuși era acolo, prezent, viu, bun. Un copil extraordinar.
Acum, copilul de atunci își ține în brațe propriul copil. Și totul pare să se închidă într-un cerc frumos și tainic.
A fost un botez liniștit, cald, cu oameni de bună-cuviință. Pavel a stat cuminte toată slujba, dar la sfârșit a devenit un pic morocănos. Totuși, când l-am introdus în Altar, cum facem cu băieții, a făcut ochii mari. A privit în jur cu uimire, ca și cum ceva cunoscut îl chema. Poate lumina candelelor. Poate chipurile din icoane. Poate doar harul. Eu nu știu ce vedea Pavel, dar eu îl vedeam tot pe Vlad, copilul acela rotunjor, mereu vesel, în căutare de giumbușlucuri atunci când slujba nu-l solicita.
Copiii din Altar îi simțeam ca pe proprii copii în timpul slujbelor. De fapt, se jucau acolo, îmbrăcați în veșminte special confecționate, care le dădea aspect de îngeri, cu copii mei.
Am simțit la acest botez ce înseamnă împlinirea spirituală adâncă, ce vine atunci când îi vezi pe copiii bisericii crescând, așezându-se la casele lor, aducându-și propriii copii la Taina Botezului. Cei mici de ieri, care alergau printre noi sau ne deschideau calea cu făclii aprinse, devin părinți. Și vin cu copiii lor în biserică, în același duh, în aceeași dragoste.
Bucuria cea mai mare a unui preot? Să vadă cum ceea ce crește înflorește generație după genrație. Sper să-l am și pe Pavel în Altar.
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
