Nici turcii n-au făcut ce faceți voi!

Ca o tresărire târzie, după mai bine de două decenii de la susținerea unei teze de doctorat în Drept Canonic — disciplină care mi-a aprins mereu curiozitatea teologică și instituțională — am pornit, cu o altă maturitate a căutării, pe drumul Filosofiei. Sub influența unor oameni de o remarcabilă erudiție, între care numesc cu recunoștință pe Oana Șerban, am ales să continui studiul în această direcție, îmbinând sensibilitatea teologică cu reflecția filozofică.

Inițial, cercetarea mea s-a îndreptat spre o temă de justiție globală — dreptul de acces la medicamente esențiale, în contextul regimului patentelor. Însă, pe măsură ce reflecția se adâncea, am virat către un tărâm care mă atinsese mai vechi și mai profund: cel al artei creștine, în special spre tema locuirii lui Dumnezeu în comunitate, așa cum se arată în bisericile de lemn.

Pentru a înțelege taina lemnului devenit locaș divin, am început o călătorie inițiatică prin locurile unde harul s-a lăsat așezat peste bârnele meșteșugite. Astfel am ajuns și în Moldova lui Ștefan, unde, cu sprijinul inginerului Emil Baciu — reprezentant Cadwork în România — am întâlnit familia Ursache, o dinastie de lemnari, constructori de biserici din tată în fiu.

Pe urmele meșteșugului, am ajuns și la Putna, acolo unde, aproape de mormântul lui Ștefan cel Mare, se află o biserică de lemn ce avea să devină, pentru mine, un model de studiu de caz în demersul doctoral. Am ascultat cu uimire, ca un învățăcel în fața maestrului, lecția despre anatomia și filosofia lemnului rostită de meșterul nostru. Apoi am mers să ne închinăm la mormântul voievodului.

Și mi-am amintit atunci de o filă de istorie: momentul în care comuniștii au închis Mănăstirea Putna. A fost în 1948, prin Decretul nr. 10, care stipula desființarea a 26 de mănăstiri ortodoxe din România, considerate „neproductive” și „inutilizabile social”, în contextul unei politici de secularizare agresivă a regimului comunist. De la Alexandru Ioan Cuza nu mai fusese rostit un asemenea act cu asemenea urmări.

Iar când s-a comunicat decizia, starețul de la Putna a răspuns cu demnitate, în fața delegației partidului:
„Nici turcii n-au făcut ce faceți voi!”

Era o referire la faptul că, deși otomanii au fost o putere de ocupație și au cerut biruri, nu au îndrăznit să închidă mănăstirile. Dimpotrivă, s-au plecat în fața autorității simbolice a lui Ștefan cel Mare. Comuniștii, în schimb, au vrut să-i sufle în candelă, adică să stingă până și flacăra rugăciunii de la căpătâiul marelui domnitor.

Dar candela nu s-a stins.

A rămas mereu acolo un călugăr, cu ascultare tăcută și rugăciune neîntreruptă, păzind mormântul și lumina. Ștefan a apărat Moldova chiar și după moarte — rușii nu au trecut de Putna. El a fost și rămâne o pază la hotarul istoriei noastre.

Sale!