Fii lăudată, Marie, Maica Domnului nostru!

În luna august, după zile de post și rugăciune, creștinii prăznuiesc cea mai mare sărbătoare închinată Fecioarei Maria: Adormirea Maicii Domnului. Este o zi venerabilă, cu rădăcini adânci în istoria Bisericii, în care se sărbătorește nu doar trecerea ei pământească, ci și înălțarea în slava Fiului biruitor.

Dintru început, conștiința creștină ortodoxă a păstrat Maicii Domnului o cinstire deosebită, încredințată fiind că ea, cea care L-a născut pe Hristos, a fost mutată cu trupul la viața cea nestricăcioasă. Astfel, fiii Bisericii vin cu flori și daruri la sfintele icoane, mărturisindu-și evlavia și recunoștința.

Evangheliile ne spun că, după Răstignire, Preasfânta a trăit în casa ucenicului iubit, Ioan. În acei ani, credința în Fiul său se răspândea până la marginile lumii, iar numele Mariei devenea izvor de lumină pentru toate neamurile.

Hristos Însuși i-a arătat cinste nemărginită: la Cana Galileii, la rugămintea ei, a săvârșit prima minune. Apostolii o numeau „mama lui Iisus“, iar ea, în smerenia Bunei Vestiri, a profețit: „De acum mă vor ferici toate neamurile“ (Luca 1,48).

Viața ei este icoana răbdării și a curăției. Fără murmur, a primit cea mai grea durere – răstignirea Fiului. Tocmai de aceea Biserica o cinstește ca mamă a orfanilor, vindecare a bolnavilor, sprijin al celor în necazuri și mijlocitoare puternică pentru toți.

Părinții Bisericii au găsit pentru ea cele mai frumoase numiri: au asemănat-o cu soarele și luna, cu izvorul harului, cu chiparosul și crinul nepătat. Sfântul Ioan o vede în Apocalipsă „îmbrăcată cu soarele, cu luna sub picioare și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap“ (Apoc. 12,1). Dar cea mai poetică imagine rămâne aceea din Cântarea Cântărilor: „Cine este aceasta care se ivește ca zorile?“ (6,10). Maria este zorii mântuirii, vestitoarea luminii dumnezeiești.

Tradiția ne învață că la adormirea ei, apostolii au fost aduși în chip minunat „de la marginile lumii“ și au prohodit-o cu evlavie. Dar moartea ei a fost doar un „somn lin“, căci heruvimii i-au purtat trupul la cer. De aceea mormântul a rămas gol, iar credincioșii, din toate timpurile, au simțit-o aproape, ca pe o împărăteasă a cerului.

Psalmistul David a profețit această slavă: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată și prea înfrumusețată“ (Ps. 44,9). Această cântare rămâne icoana Adormirii: Maria încoronată, alături de Fiul ei.

Prin ea, viața femeii a primit demnitate sacră. Dacă Eva a deschis rana căderii, Maria a dăruit lumii rodul mântuirii. Următoarele ei – mironosițele, Veronica, Maria Magdalena – au arătat că femeia poate fi vestitoare a Învierii și slujitoare a iubirii.

Astăzi, creștinele urmează acest drum: își cresc pruncii în credință, îi duc la Sfânta Împărtășanie, îi așază la altar sau păstrează memoria celor adormiți.

Într-o lume plină de patimi, de durere și de ură, ochii Maicii Domnului rămân izvoare de pace. În fața tronului ei ceresc, necazurile se sting, inimile se liniștesc, iar credința devine cântare:

Fii lăudată, Marie, Maica Domnului nostru!

Sale!