Despre Saint Michael et Gabriel de Ziua Limbii Române

Limba este cea care ne unește. Ea ne poartă peste granițele vremelnice, ne ajută să ne recunoaștem unii pe alții în lume. Ne face să simțim, așa cum spunea Grigore Vieru, că „patria începe cu limba”.

Alături de limbă, credința noastră rămâne cel de-al doilea stâlp de susținere al identității românești, mai ales pentru copiii născuți și crescuți departe de țară. Pentru ei, Biserica devine liantul care îi ține ancorați de rădăcini.

Astăzi, chiar în această zi a limbii române, am văzut un tată care îi explica fiicei sale, în franceză, despre Sfinții Mihail și Gavriil. Cu siguranță copila înțelegea românește, dar, pentru mai multă claritate, tatăl a ales să-i vorbească în limba în care ea gândește – franceza. Amintirea aceasta m-a dus înapoi în anii când eram inspector școlar și eram adesea rugat să ajut copiii repatriați. Nu era ușor să se adapteze la sistemul nostru educațional, deși erau elevi de excepție. Îmi amintesc de Maria, nepoata domnului profesor Aurel Anghel. Venise din China, unde studiase la o școală cu predare în limba engleză. Deși vorbea perfect românește, i-a fost greu să țină pasul mai ales la matematică. În cele din urmă, a ales să continue la o școală cu predare în limba engleză, la București.

Astăzi, pe lângă copila care asculta explicațiile tatălui în franceză, alți doi copii s-au apropiat de împărtășanie și mi-au fost prezentați ca vorbitori de engleză, cu prea puțină română.

Dacă nu ar fi fost Ziua Limbii Române, poate aș fi trecut peste aceste întâlniri ca peste ceva obișnuit. Dar mi-au vorbit, de fapt, despre rostul sărbătorii. În viața de zi cu zi lucrez și cu oameni veniți din Nepal, care nu cunosc limba noastră și o stâlcesc cum pot. Atunci îmi dau seama cât de firesc ni se pare nouă faptul că vorbim românește – pentru că ne-am născut în această limbă, pentru că ne vine de la sine.

Dar limba noastră nu luptă doar cu neologismele sau cu graba vremurilor, ci și cu realitatea demografică a unei țări golite de tineri. Copiii românilor plecați sunt tot mai mult ai țărilor unde s-au născut, iar România devine pentru ei o amintire a părinților. În același timp, oameni veniți din alte colțuri ale lumii ne privesc pe noi ca pe un „tărâm al făgăduinței”.

Astăzi am înțeles mai limpede: limba română merită sărbătorită. Pentru că ea nu este doar un mijloc de comunicare, ci și o patrie în sine.

Sale!