E un gest des întâlnit. Se pândesc mirii și, pac!, unul dintre ei calcă pe celălalt. Nu e un moment fix, nu există un semnal anume, și totuși știu când să o facă. Pare o glumă, dar poartă în ea o umbră de seriozitate: dorința de dominare.
Într-o casă, e firesc ca unul dintre parteneri să aibă un caracter mai puternic. Dar dacă acel caracter se transformă în dominație, apar frustrări și tensiuni. Nu, nu se așază „rânduiala” cum cred unii, ci se nasc neînțelegeri.
Există și presiuni culturale sau familiale: „trebuie să fii mai tare”, „nu cântă găina la tine în casă, tu ești cocoșul!”. Dar nu așa se pune problema. Într-o familie, victoria nu e individuală, ci comună. Dacă nu faci echipă cu partenerul tău de viață, nu câștigi nimic cu adevărat.
De ce spun asta? Pentru că întâlnesc tineri care ajung în conflict. Și nu pot să le spun altceva decât ceea ce mi-a spus tatăl meu: „Nu arunca vorbe grele, că ele nu se uită niciodată. Și nu lăsa să apară distanțe, căci e greu să le acoperi.”
Atunci când doi soți vin să vorbească, este momentul să se descarce, să spună ce nu au avut curajul să spună. Dar eu, cel chemat să ascult, nu pun diagnostice și nu stabilesc vinovați. Nu mă interesează ierarhiile de putere, ci salvarea familiei.
Salvare nu vine din … „călcatul pe picior”, din dominare, din închiderea gurii celuilalt, din stabilirea vinovatului, ci din înțelepciune, răbdare, ascultare și sprijin reciproc. Acestea pun temelia unei case trainice. Deci, mai bine vă îmbrățișați la cununie decât să vă prăfuiți bombeul.
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
