Mai multă delicatețe e întotdeauna bine-venită. Eram preot la Gherăseni. Nu a trecut decât aproape un sfert de secol, dar îmi amintesc limpede ce provocare termică presupunea un botez de iarnă. Biserica la care abia începusem lucrările de reparație nu avea sursă de căldură — jos piatră, sus pereți crăpați. În altar ardea un godin, altul în pronaos, dar parcă nici nu se simțea.
De aceea, fiecare botez devenea o încercare. Îmi amintesc cum un coleg, când lua copilul în brațe să-l afunde în apa rece în care pluteau fire de mușețel, glumea spunând: „în loc de formule sacre, ai dat de… naiba!”. Îi ceream să evite expresia, dar frigul și tensiunea momentului îl făceau să repete. Copiii plângeau imediat ce le atingeam pielea rece, ca o reacție firească, de apărare.
Mai târziu, la Buzău, am botezat sute de copii. Odată am avut optsprezece într-o singură zi. Era zarvă, emoție, o forfotă de viață. O doamnă, profesoară după cum mi-a spus, m-a mustrat că i-am „făcut pe toți frați de cazan”, în loc să-i botez câte trei, „ca la examen”. Am zâmbit atunci, știind că harul nu se măsoară în serii, ci în gesturi.
Astăzi, copiii nu-mi mai plâng aproape niciodată. Dacă o fac, e de foame, de agitația părinților sau dintr-o mică durere. Și e bine așa. Psihologic, e foarte bine așa.
Căci imediat ce se naște, copilul este cufundat într-o lume care îl năucește. În volumul Indulgență pentru bărbați, autorul scrie:
„Zestrea biologică a copilului îl face interactiv, procesul de influență între el și mediu este de la început reciproc. Imediat ce se naște, copilul este într-o stare de confuzie, pentru că stimularea senzorială — zgomote, mirosuri, temperatură, imagini — e prea mare. Contactul cu lumea sau extragestația reprezintă o provocare uriașă și de aceea unii psihologi recomandă ca mama să-l țină aproape de corp, ca într-un marsupiu, încă nouă luni după naștere.”
Așadar, nu cu apă rece și zgomot, ci cu grijă și liniște ar trebui să întâmpinăm pruncul la botez. Scopul nu este călirea, ci binecuvântarea. Nu e o probă de rezistență, ci o intrare blândă în viața harului.
Recent, un bunic s-a supărat pe mine. „Părinte, prea cu finețuri îl botezați! E băiat, nu fetiță!” — mi-a spus. Zâmbeam în sinea mea. Pentru el, bărbăția începea din cristelniță, cu apă rece și scufundare puternică. Dar pentru mine, botezul e începutul iubirii ocrotitoare.
Peste Iisus, la Iordan, Duhul s-a pogorât „în chip de porumbel” — semn al blândeții și al păcii. Tot așa trebuie să plece și pruncul din biserică: nu cu spaimă, ci cu liniștea caldă a grijii, cu pacea care învăluie începutul unei vieți binecuvântate.
Fragmentul citat este din cartea „Indulgență pentru bărbați” de Pascal Bruckner, Editura Trei, București, 2010 (traducere din limba franceză de Doru Mareș).
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
