„Când Domnul intră în casa ta” (Meditație la învierea fiicei lui Iair)

Evanghelia aceasta ne așază în față una dintre cele mai mișcătoare scene ale Noului Testament – învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56).
Cu doar câteva duminici în urmă am auzit despre învierea tânărului din Nain. Acolo, Mântuitorul s-a apropiat de un cortegiu funerar; aici, este chemat într-o casă. În ambele situații, moartea este învinsă, dar chipurile durerii sunt diferite.

Iair era „mai-marele sinagogii”, un om cu autoritate, un slujitor al Legii, un tată respectat în comunitate. Cunoscuse, desigur, multe drame omenești – bolnavi, copii pierduți, suferințe –, dar când durerea i-a bătut la propria ușă, tot ceea ce știa s-a clătinat. Fiica sa, unicul copil, zăcea pe moarte.

Și atunci a făcut un gest pe care mulți nu l-ar fi înțeles: a alergat la Iisus, Fiul tâmplarului din Nazaret, Cel pe care unii farisei îl priveau cu suspiciune. A căzut la picioarele Lui și I-a spus cu lacrimi:

„Fiica mea este pe moarte; vino și pune-Ți mâinile peste ea, ca să se vindece și să trăiască.”
(Marcu 5, 23)

Mântuitorul n-a ezitat. A pornit îndată spre casa lui Iair. Dar, pe drum, s-a oprit: o femeie bolnavă de doisprezece ani de scurgere de sânge se atinsese, pe furiș, de poala hainei Lui și se vindecase.

Evangheliile ne lasă un detaliu plin de taină: femeia aceea suferea de doisprezece ani, iar fiica lui Iair avea doisprezece ani. Două vieți care se ating la mijlocul drumului: una care se năștea la suferință, cealaltă care își trăia moartea. Amândouă sunt atinse de Hristos – una pe ascuns, cealaltă la vedere – și amândouă primesc viață.

Pentru femeia bolnavă, vindecarea nu era doar trupească, ci și sufletească: putea, în sfârșit, să se întoarcă în sinagogă, în comunitate, în demnitatea ei. De aceea, Hristos o oprește, o scoate la lumină și îi spune:

„Fiică, credința ta te-a mântuit; mergi în pace.”
(Luca 8, 48)

Între timp, Iair primește vestea pe care niciun părinte n-ar vrea s-o audă:

„Fiica ta a murit; nu mai osteni pe Învățătorul.”
(Luca 8, 49)

Dar Hristos îl privește și îi spune cu blândețe:

„Nu te teme; crede numai, și se va mântui.”
(Luca 8, 50)

Ce cuvânt adânc! „Nu te teme” este, poate, cel mai repetat îndemn al Scripturii.

Când ajunge în casa lui Iair, Domnul găsește plângători, zarvă și necredință. Le spune:

„Copila n-a murit, ci doarme.”
(Marcu 5, 39)

Dar oamenii râd de El. Așa e firea noastră: ne grăbim să judecăm, să râdem de credință, să punem hotar acolo unde Dumnezeu abia începe lucrarea Sa.

Atunci Hristos îi scoate afară pe toți și rămâne doar cu părinții și cu cei trei ucenici: Petru, Iacov și Ioan. Se apropie de copilă, o ia de mână și spune:

„Talita kumi” – „Fetițo, ție îți zic, scoală-te!”
(Marcu 5, 41)

Și copila se ridică îndată.
Domnul le spune părinților s-o hrănească, semn că viața s-a întors deplin în trupul ei.