Mănăstirea Podul Bulgarului: drumul din ruină spre lumină

Îl însoțeam pe tata în diferite delegații. De fapt, nu avea cu cine să mă lase acasă. N-am bănuit niciodată că aceste drumuri vor cântări atât de mult în alegerile mele de mai târziu și că, peste ani, voi așeza aceste amintiri lângă prezent, ca într-o comparație firească între ce a fost și ce este.

La ieșirea din Râmnicu Sărat se află o troiță — de fapt, un pavilion plin de cruci. Un tip de construcție cu totul unic. Nu are arhitectură propriu-zisă; pare doar că ține crucile captive între grinzile sale, cruci pe care parcă văd adevăratul trup al lui Hristos răstignit.

Pe stânga, un drum prăfuit, ușor pietruit.
— Aici e Mănăstirea Podul Bulgarului, îmi spunea tata.

Nu se vedea nicio mănăstire. Era ușor mai jos, în vale, parcă dornică să se ascundă. Doar vârfurile câtorva brazi și un capăt de cruce se zăreau. Tata îmi repeta la fiecare trecere, deși știam deja.
— Știu, e Podul Bulgarului, e mănăstirea, îi răspundeam.

Într-o seară, ne-am și oprit acolo. O maică — deloc tânără, dar în putere; nu-i mai știu numele, dar știu că a trăit aproape o sută de ani — ne-a deschis greu ușa masivă de lemn, lăsată într-o parte, lucrată ca ușile țărănești de altădată. Acolo aveam să dormim, și a fost una dintre cele mai grele nopți din copilăria mea.

Îmi amintesc cum am privit aproape toată noaptea calendarul pus în ramă, agățat într-un cui bătut în lutul peretelui, chiar deasupra patului. Era o adevărată “cameră de protocol”, față de restul clădirilor din jur, intrate între timp în patrimoniul CAP-ului și ajunse în ruină. Ploua prin ele.

— Uite ce fac! Strică tot! spunea tata indignat. Au luat clădirile și le lasă să se prăbușească. În loc să schimbe o șindrilă, pun un lighean.

A trecut vecernia în biserica aceea plină de suferință, căreia îi plângeai de milă. A trecut noaptea, a trecut și hramul. Tata lucra la Episcopie și era delegat să slujească la hram. Decretul 410 din ’59 nu permitea alte slujbe, dar la hram un angajat al centrului eparhial mergea să slujească.

Am fost în multe locuri, dar ca la Podul Bulgarului n-am văzut nicăieri atâta ruină. Parcă vedeam imagini desprinse din povestirile deduleștene ale părintelui Basceanu Ionel. Toponimia Podului Bulgarului, malul acela sălbatic, lipsa de pitoresc și clădirile ruinate îmi trezeau asocieri întunecate.

Azi am ajuns din nou, de data aceasta discret, ca simplu observator. M-a întâmpinat un cer senin, acoperit de verdele înalt al brazilor care străjuiesc acum aleea proaspăt asfaltată. Mica clopotniță și gardul bine proporționat separau sacrul de profan. O parcare imensă primește acum pelerinii care vin în locul în care altădată nu mai exista nicio speranță. Dar Domnul lucrează.

Am intrat în curte. Era incredibil. Malul de altădată s-a plecat. Micul pârâu își vede de treabă acolo unde maicile i-au spus să stea. Dacă ai credință, se mută munții din loc. Malul a știut ce spune Cartea Sfântă și s-a plecat cuminte. Cuminte de tot.

Alei largi, pavate, ici-colo străjuite de jardiniere din piatră albă, în formă de floare. În ele, crizanteme — flori minunate.

Într-o parte a aleii, pe o porțiune de iarbă tunsă scurt, am văzut un mic „șir” de animăluțe din ipsos: oițe, capre, păsări, căprioare, așezate cu grijă, ca într-o poveste. Privindu-le, am simțit că ele poartă o curăție copilărească, un fel de simplitate luminoasă care oglindește și sufletul maicilor de aici. Parcă sunt un semn discret al purității ascunse în munca lor tăcută, o copilărie a inimii pe care monahii o păstrează în taina ascultării. În frumusețea aceea naivă, nepretențioasă, se vede ceva din blândețea și liniștea locului.

Am intrat sfios în biserică. Curățenie și ordine desăvârșită. Pangarul din stânga, aranjat impecabil, plin de bucurii duhovnicești. Nu mai recunoșteam nimic. Totul nou, cu gust. Lemn proaspăt lăcuit. O curățenie perfectă.

O maicuță, ca o furnicuță, ștergea striurile sculpturii din strane. Ștergea un praf care încă nu se așezase. Praf adevărat nu era. Dar ea ștergea cu ritm — un ritm de psalm. Avea ascultare și o împlinea. Dacă natura făcuse ascultare și se supusese, această furnicuță asculta și ea, discretă, de mărime medie, fără să ridice ochii când am intrat, ca să nu tulbure intimitatea mea cu Dumnezeu.

Am ieșit din biserică și m-am așezat pe o băncuță să respir câteva momente de liniște. M-am închinat și am ieșit, nu înainte de a face câteva fotografii cu telefonul. Ultima oară trecusem pe acolo cu tata, aproape cu jumătate de secol în urmă. Așa că l-am sunat să-i povestesc.

— M-ai păcălit când eram mic, i-am zis. Îmi spuneai mereu că acolo e Mănăstirea Podul Bulgarului. Abia acum e cu adevărat mănăstire.

I-am povestit farmecul locului, ordinea, gustul pentru detaliu, curățenia, liniștea, cumințenia care domneau acum.
— E meritul Înaltului Ciprian, mi-a răspuns. Dacă rămânea cum era, azi n-ai mai fi găsit mănăstire, ci doar urme. Nu vezi că a renăscut monahismul? Nu vezi câți tineri sunt la Ciolanu?

Nu mai redau tot dialogul, dar simt și acum liniștea acelei întâlniri cu rânduiala, munca, reconstrucția, cu lucrarea lui Dumnezeu. Acolo, în locul acela nepitoresc de altădată, este acum — în sfârșit — o mănăstire. Probabil pentru prima dată în adevăratul sens al cuvântului. Până acum au fost doar încercări. Abia după aproape o sută de ani, Podul Bulgarului este cu adevărat mănăstire, cu așteptări mari de la viitor.

Sale!