Pe zeci de pomelnice l-am văzut — întâi la vii, iar mai târziu la morți — scris cu același pix albastru, în litere tremurate: Ierodiacon Visarion. Uneori stăteam și mă uitam la numele acela ca la o taină. Știu că acolo, în vibrația literelor, se ascunde o viață care a schimbat vieți. Cunosc parte dintre aceste vieți!
Poate că, dacă aș fi avut talentul lui Tolstoi, l-aș fi prins în pagini de nuvelă. Dar eu nu am decât memoria și respectul care curge văzând câți oameni a adus în biserici.
Prima mea informație mai clară despre părintele a venit prin tatăl meu, preotul Iulian Negoită. Mi-a povestit odată, ca din întâmplare, despre anii ’90, când a fost delegat de Episcopul Epifanie să-l aștepte la Biserica din Simileasca, unde urma să ajungă.
Tatăl meu l-a perceput exact cum l-a descris în textul din imaginea de mai jos:
Așadar … a fost și la Micro 14 XIV, unde urma să se ridice Biserica Sf. Apostol Andrei.
Nu l-am întâlnit niciodată. Dar din poze, din voce și din descrierile celor care l-a schimbat viața am înțeles că era omul acela rar, care nu cerea nimic, însă lăsa în urmă: pace, încredere, dor de Dumnezeu.
Pentru mine, părintele Visarion nu a fost niciodată un nume dintr-o carte, ci un ecou pe care l-am întâlnit în oameni. A creat — fără program, fără pretenții — o mişcare spirituală. A schimbat vieți cu predici simple și cuvinte și pilde de viață bine așezate.
Avea darul de a transforma oameni „pierduți”: alcoolici, îndărătnici, indiferenți, depravați, tineri rătăciți și bătrâni obosiți. Nu prin mustrare, ci prin blândețe. Nu prin mesaje complicată, ci prin exemplu. Nu prin impunere, ci prin convingere.
Îmi amintesc de grupul de la Buzău, în frunte cu domnul inginer Petrică Năstase — cum cântau la strană cu o bucurie pe care rar o mai vezi astăzi. Tineri care puneau în scenă piese de teatru religios, care organizau activități culturale și, mai ales, filantropice. Erau discipolii părintelui Visarion, chiar dacă unii nu-l întâlniseră niciodată față către față.
Era energia lui acolo, în fiecare entuziasm, în fiecare faptă bună făcută cu discreție.
Revista Pâinea Vieții apărea regulat și circula din mână în mână. Casetele cu predicile lui se ascultau în case modeste, în bucătării încărcate de miros de supă, în sufragerii cu rafturi de lemn, în locuri aprope conspirative de adunare. Predicile acelea vedeau oameni trezindu-se. Intrau în sufletele lor fără zgomot, ca vântul care deschide o fereastră în miez de vară.
De multe ori m-am întrebat: ce este misiunea?
Răspunsul l-am găsit târziu, când am privit înapoi la tot ce a făcut omul acesta.
Misiune înseamnă ceea ce poți face dincolo de ziduri.
Dincolo de zidurile unei biserici, dincolo de zidurile unei comunități, dincolo chiar de zidurile unei vieți.
Părintele Visarion nu a construit ziduri, ci le-a dărâmat. A mutat granițele inimilor, a deschis drumuri pe care oamenii nu îndrăzneau să pășească.
Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, când răsfoiesc pomelnicele aduse la Altar, când văd scris numele lui printre cei adormiți, simt că te mult a însemnat pentru cei ce-l pomenesc cu atâta evlavie. Numele părintelui e ca o lumânare care încă arde.
Și mă gândesc că poate aceasta este adevărata moștenire a unui om al lui Dumnezeu:
nu zidurile pe care le lasă, ci oamenii pe care îi schimbă.
Iar Părintele Visarion Iugulescu a schimbat destule vieți încât prezența lui încă arde și va mai arde multă vreme de acum înainte.
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
