Amintiti despre părintele Grigore

În 1990 s-au născut începuturile formării comunității Sfântului Apostol Andrei. Un avantaj major al unei comunități tinere este acela că există… loc. Loc pentru oameni noi, pentru suflete care nu au mai fost aproape de Biserică și care, în astfel de momente, se redescoperă. Cei care sunt creștini practicanți rămân aproape întotdeauna credincioși bisericii lor de tradiție. Așa a fost și la Micro 14 în Buzău. O mică oaste de început, mână de oameni,  din care trebuia să facă parte și un paraclisier. Iar primul paraclisier a fost domnul Bangu. Avea bine spre 90 de ani și totuși a fost de ajutor câțiva ani.

Părintele Iulian, imediat ce a început formarea comunității, i-a invitat pe preoții pensionari din cartier să i se alăture demersului. Era utilă mărturia lor.

Cel mai prezent a fost părintele Grigore Dumitru, care mărturisea, cu uimire și bucurie, că nu făcuse atâtea slujbe câte a oficiat la Sfântul Andrei în toată activitatea pastorală de la Valea Caprei, județul Buzău, unde lucrase la pădure ca să-și crească și să-și educe cei cinci copii.

Era de o punctualitate rar întâlnită și de un bun-simț exemplar. Vorbea cu copiii de la cincisprezece ani în sus folosind cuviinciosul „dumneavoastră”, iar dacă se angaja la o slujbă — liturghie, sfeștanie, înmormântare, spovedanie — venea, indiferent de vreme sau de stare.

La ora cinci dimineața era deja în biserică. Devenise un fel de duhovnic al cartierului, al noilor veniți, și era foarte iubit. Și astăzi îl trec pe pomelnice creștinii din cartier. Dar, ca orice bătrân, trecuse de 80 de ani și mai avea probleme cu tensiunea și echilibrul.

Îmi amintesc cum, după o căzătură, și-a luxat mâna. A legat-o cu o panglică la gât și, a doua zi, la ora cinci, era în biserică, la slujbă. Oamenii îl așteptau să-i spovedească, iar el îi primea cu același zâmbet blând, condimentat cu glume care îi apropiereau de dânsul.

— Nu ai murit, măi mamă, că mi-ai mâncat un coș de împărtășanie, îi spunea unei doamne apropiate de vârsta dânsului.
— Nu plec fără matale, părinte, îi răspundea ea, șugubeață.

Își amintea mereu și de o altă enoriașă, care nu avea copii. Se tot ruga pentru ea și ea se tot tânguia. Într-o zi, părintele, ferm dar cu umor, i-a zis:
— Doamnă, eu am făcut ce am putut. Acum e rândul dumitale. Nu aleg eu cocoșii.

Așa era el: un om carismatic, cu chip de sfânt. Este pictat pe pereții bisericii din Valea Caprei, unde a slujit o viață.

Ei bine, într-o dimineață, venise la biserică să înceapă proscomidia, adică slujba de pregătire a Sfintelor Daruri. A fost însă întrerupt de o enoriașă, care l-a chemat altarului improvizat. Prima biserică era o baracă de tablă — dar era biserică.

Când a revenit la proscomidie, a observat că lipsea Agnețul, pătrățelul de pâine scos cu cuțitul special dintr-o franzelă cumpărată de la chioșcul din față. Nu aveau încă prescuri speciale în acele începuturi. Au căutat peste tot, dar Agnețul dispăruse.

S-a întors prin altar, cu Sfânta Copie în mână, acel instrument care simbolizează sulița cu care a fost împunsă coasta Mântuitorului, și a întrebat, deranjat, dar cu demnitatea slujbei:
— Cine mi-a furat Agnețul?

În mod normal, șoricieii se învârteau pe lângă caldura barăcii, dar… nu. Hoțul era domnul Bangu.
— Am crezut că e doar o bucățică de pâinică, părinte, și mi-era foame… mă iertați.

Așa au fost începuturile, cele din culise: cu oameni mai mult sau mai puțin catehizați, dar devotați și plini de entuziasm.

Mi-am amintit toate chipurile acestea astăzi, când slujeam Liturghia pentru ctitorii și binefăcătorii bisericii, de 1 decembrie.

Sale!