Aurelia Tudorache a fost unul dintre acei oameni rari care vedeau arta pretutindeni. Am colaborat cu dânsa în perioada în care am fost director la Palatul Copiilor din Buzău, iar întâlnirile noastre nu erau administrative, pentru că respira doar artă, dincolo de convențional și administrativ.
Apoi mi-o amintesc și ca enoriașă. Îmi amintesc limpede un episod care o definește: își dorea să pregătească pasca de Paști. Nu ca un simplu gest gospodăresc, ci ca pe un act artistic. Fiecare detaliu, fiecare formă, fiecare „particică” trebuia gândită estetic, armonios, cu respect pentru simbol și pentru frumusețe. Așa era ea – nu despărțea viața de artă, ci le trăia împreună.
Ca profesor și coordonator al Cercului de artă plastică, a format generații întregi de copii. Nu doar în tehnică, ci mai ales în privire, în răbdare, în capacitatea de a vedea lumea cu sensibilitate. Rămân mărturie peste timp lucrările sale de artă, dar și sutele de copii formați, care poartă mai departe, poate fără să știe, ceva din exigența și delicatețea ei.
Ultimii ani ai vieții i-au fost triști, marcați de retragere și suferință tăcută, din câte am înețeles de la nepoata ei. A fost însă îngrijită cu devotament de sora sa și, mai ales, de nepoată, care i-au fost aproape cu dragoste și grijă până la capăt. Această discreție în suferință a fost, de fapt, în deplină continuitate cu felul ei de a fi: singular, interiorizat, fără lamentație, tăcut.
Plecă dintre noi așa cum pleca și din curtea instituției unde a predat, Palatul Copiilor, fără vobe, în liniște, chiar cu o arecare hotărâre …
Păcat că atât de repede ….
Înmormântarea va avea loc mâine, la Cimitirul „Învierea lui Lazăr”, din cadrul Cimitirului Sfântul Apostol Andrei. Comunitatea artistică, foștii elevi și toți cei care au cunoscut-o își iau rămas-bun de la un om care a trăit profund, iubind arta mai mult decât pe sine.
Aurelia Tudorache pleacă dintre noi, dar rămâne prin ceea ce a creat și prin oamenii pe care i-a format.
Dumnezeu să o odihnească în pace.