L-am cunoscut pe Răzvan Ionescu în anii studenției, la Facultatea de Teologie. Eram primul an, era ultimul an. În acel mediu, părea adesea „un star printre pitici”, având în vedere că era deja un actor consacrat, un om deja format, pe care viața îl definise.
În realitate, era de o modestie patristică, fără nicio urmă de superioritate.
Mergea mereu în ritm grăbit – și cred că și era -, cu geanta pe umăr, atent, așezat, ca un om care își luase rolul de student foarte în serios. Nu trata studiile ca pe o paranteză și nici ca pe un moft. Teologia era, pentru el, un spațiu de rigoare și responsabilitate, nu un titlu de afiș.
Era apreciat de profesori, tocmai pentru această seriozitate calmă și pentru respectul față de muncă. Nu epata, nu căuta să iasă în față, dar se vedea limpede că știe de ce este acolo. Între vocația artistică și disciplina studiului, nu a ales conflictul, ci continuitatea.
Dispariția lui lasă în urmă imaginea unui om care a știut să fie fără ostentație, în lumea în care spectacolul extrior nu e de dorit. Un actor care, înainte de toate, a fost un căutător.
S-a regăsit pe sine în teologie. Nu știu ce a iubit mai mult. Pare că teologia. Însă la ceas de despărțiere îl plânge și arta teatrală și o face sincer, fără joc de rol.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Recuperări istorice
