Distilarea memoriei: o călătorie în ținutul trandafirului

Din când în când, amintirile acestei călătorii revin.
Nu brusc.
Ci ca un miros care se ridică încet, înainte să-ți dai seama de unde vine.
Ca și cum nu ar aparține trecutului, ci unei stări care se reactivează ori de câte ori simțurile cer mai mult decât poate oferi cotidianul.
A fost o călătorie născută într-un timp grăbit.
Un timp în care vacanța nu mai însemna odihnă, ci căutare.
Nevoia de a merge dincolo de suprafața lucrurilor.
Dincolo de ce se vede.
Spre miez.
Mai adânc.
Așa cum multe dintre realitățile locurilor în care trăim ne rămân străine, deși sunt lângă noi, nevăzute tocmai pentru că sunt prea aproape, tot așa mi-au dat impresia că trăiesc oamenii dintre trandafiri.

Unii nu știau nimic, în timp ce Mirela era … înarmată până în dinți cu tot arsenalul de simbluri de rose.
Nimic din ceea ce purta nu era străin trandafirului.
Poșeta, bluza, haina – totul părea ales astfel încât floarea să nu o poată refuza.

Parcă și rujul, apa de gură, parfumul – dacă nu fuseseră cumpărate de acolo, erau gândite dinainte.
Recuzita. Tot!
O compatibilitate necesară.
Și ce miracol este acesta al petalei de trandafir:
să o strivești
și să-ți ofere tot ce are mai frumos.
Dincolo de culoare.
Dincolo de formă.
Să-ți dăruiască mirosul.
Bucuria aceea pură a parfumului care se eliberează tocmai prin presare și mai ales prin distilare.
Prin jertfă.
Trandafirul nu se apără.
Sărbătoarea trandafirilor din Bulgaria, din câmpia vechilor regi traci, nu este o simplă destinație.
Pare a fi un loc imițiatic.
Drumul spre Kazanlâk pare o întoarcere într-o regiune suspendată între epoci.
Orașe grele, marcate de comunism, îți ies în drum.
Fațade obosite, dau impresia sărăciei perpetue. Nu te încălzește preupunerea că așa scapă de impozit locuitorii, ne având casa terminată.
România și-a scuturat mai repede praful.
Bulgaria îl poartă încă vizibil.
Și totuși, tocmai aici, sub această aparență ternă, se ascunde unul dintre cele mai rafinate miracole.
De Rusalii, dialurile și văile se schimbă.
Lanurile de trandafiri Damascena înfloresc.
Aerul se îngroașă de parfum.
Trandafirul a venit din Orient, pe drumurile vechi ale Imperiului Otoman.
Dar aici și-a găsit patria.
Solul.
Lumina.
Oamenii.
Pentru un kilogram de ulei sunt necesare tone de petale.
Culese dimineața, în zori.
Este o muncă lentă.
Ascetică.
O distilare a răbdării.
Printre lanuri, timpul se dilată.
Zgomotul lumii se stinge.
Dincolo de muzică și de spectacol, rămâne intrarea într-o lume mitologică.
Un spațiu dintr-o mie și una de nopți, unde parfumul nu e doar plăcere.
E putere.
Și totuși, această lume nu se arată ușor.
Uneori se ascunde chiar și de cei care trăiesc lângă ea, ca și pe la noi.
Îmi amintesc o uliță dintr-un sat de lângă Kazanlâk.
Case simple.
Fațade neterminate, ca într-o înțelegere tăcută cu statul și cu timpul.
Erau zorii.
Lumina se veselea că poate renaște.
O poartă ne-a oprit.
Ornată cu trandafiri, dar și cu oameni în față.
Un semn bun, ne-am zis. De fapt .. era unul necesar, pentru că ne rătăcissem în căutarea roselor.
I-am întrebat unde se ține sărbătoarea.
Au zâmbit.
Peste tot, au spus.
Și nicăieri.
Apoi, mai încet, ne-au spus de satul lor.
De spectacol.
De regina trandafirului.
S-au sfătuit între ei.
Au sunat pe cineva.
Și ne-au arătat drumul.
Am pornit pe străzi prost asfaltate, urmând un bărbat pe trotinetă.
El deschidea calea.
Noi îl urmăm.
O mașină ghidată de o trotinetă, ca într-o poveste în care mașina timpului nu avea nimic în comun cu imaginația autorilor de SF.
Nu știam exact unde mergem.
Știam doar că trebuie să-l urmăm. La răscruci ne îndemna cu prațul desprins de ghidon să continuăm.
Când am ajuns, câmpul era păzit de salcâmi și abia apoi se deschidea larg. Greu de parcat. Deja puhoiul cu fețe din toate uncgiurile pământului venea.
Oamenii lor erau adunați în costum popular, deciși să-și facă numărul artistic.
Muzica plutea peste flori.
Parfumul se amesteca cu vocile.
Cu pașii.
Cu râsetele.
Pentru o zi, comunitatea își dezvăluia secretul.
Nu este întâmplător că această vale este și ținutul regilor traci.
Visuri vechi străjuiesc câmpia.
Martori tăcuți.
Poate că ei simt parfumul.
Ca pe o ofrandă.
Această călătorie nu a fost o evadare.
A fost o întoarcere.
Într-o lume în care frumusețea nu se consumă.
Se distilează.
Picătură
cu
picătură.
Poate de aceea amintirea revine.
Nu ca o poveste.
Ci ca o chemare. Da, aș mai merge o dată. Ar mai fi la fel de … inițiatic?
E fermecător să rătăcești din când în când, pe drumuri care nu promit nimic
și oferă
tot.

Sale!