În fața lui Dumnezeu nu ești în campanie electorală. Nu promiți „de mâine”, „de la anul”, „când se așază lucrurile”. Acolo există doar luciditate. Sau ar trebui să existe.
Ni se întâmplă adesea, mai ales când suntem la ananghie, să-I promitem lui Dumnezeu lucruri mari: că vom posti mai mult, că vom fi mai buni, că vom lăsa cutare păcat, că vom îndrepta cutare nedreptate. În clipa aceea suntem sinceri. Dar, de îndată ce furtuna trece, ne întoarcem la vechile obiceiuri, ca și cum cerul ar avea memorie scurtă.
Dar nu despre asta este vorba.
Întotdeauna am avut un respect egal pentru toți oamenii. Și cu cât am avut o poziție administrativă mai înaltă, cu atât am simțit nevoia să-mi manifest respectul și mai mult. Nu-mi amintesc să fi intrat cineva în birou și să nu mă fi ridicat în picioare la intrare și la ieșire. Nu-mi amintesc să nu mă fi străduit să rezolv tot ce ținea de mine, obiciei pe care-l păstrăz și în relația cu elevii astăzi.
În fine, nemaifiind prins în preocupări care țin relația cu chestiuni administrative mai ample, mi-a rămas grija oamenilor din parohie. I-am tratat mereu cu apropiere. Un coleg mi-a spus odată:
— Slujești oamenilor, eu lui Dumnezeu.
— Am văzut întotdeauna slujirea lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor, i-am zis. Mai ales că răspunsul lui Dumnezeu vine tot prin oameni, fără de care nu am putea ține nici candelabrul aprins.
Și iată că, într-o zi, plecând de la biserică, mă trage cineva de mânecă pe stradă:
— Părinte, trebuie să mă dezlegi!
— De ce?
— Am jurat că nu-i mai dau copilului să sugă.
— Și?
— Și acum e legământ. Dacă nu mă dezlegi, moare copilul de foame.
— Dacă nu vă dezleg și moare copilul?
— Ești vinovat!
O clipă am rămas mut. M-am gândit: „O, am încurcat-o!” Nu pot să devin complice, prin rigiditate, la o asemenea .. interpretare în care nu credeam, dar nici nu avea rost să continui povestea. M-am întors din drum.
Pe cale, mi-am amintit de o poveste din Zadig sau destinul, de Voltaire. O tânără văduvă, în durerea ei, a jurat zeilor că va sta lângă mormântul soțului atâta vreme cât apa râului din apropiere va trece pe lângă el. Jurământ solemn, impresionant. Toți au admirat-o.
Numai că, după un timp, viața începea să o cheme înapoi. Jurământul devenise povară. Și atunci femeia a găsit o soluție ingenioasă: nu și-a încălcat cuvântul — a încercat să schimbe cursul râului.
Ce diferență subtilă! Nu eu îmi încalc jurământul, ci mut realitatea în jurul lui. Cel puțin în fața oamenilor ieșea basma curată.
Așa suntem și noi uneori. Când promitem pripit, nu ne gândim la consecințe. Iar când realitatea ne arată că am jurat mai mult decât putem duce, căutăm să „mutăm râul”: să reinterpretăm, să negociem, să găsim portițe.
Numai că în fața lui Dumnezeu nu poți face lucrări … hidrotehnice.
Promisiunea de a nu-ți hrăni copilul nu e virtute, e neînțelepciune. Rigiditatea nu este sfințenie. Dumnezeu nu are nevoie de jurăminte absurde, ci de iubire lucidă. Iar slujirea Lui nu se face împotriva vieții, ci în apărarea ei.
Poate că adevărata maturitate duhovnicească începe atunci când înțelegem că nu trebuie să promitem spectaculos, ci să trăim responsabil. Să nu jurăm că vom sta pe veci lângă morminte și nici că vom opri hrana unui copil. Ci să învățăm să iubim fără dorința de a impresiona cerul.
Pentru că Dumnezeu nu se impresionează.
Dar copilul, dacă nu-l hrănești, plânge.
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
