Locuind pe partea opusă de Casa Vergu-Mănăilă, vin zilnic în preajma acestui monument istoric de pe strada Războieni, aproape de Colegiul „B.P. Hasdeu”. Este unul dintre acele locuri care, deși stau în mijlocul orașului, păstrează o liniște de altă epocă.
Casa este una dintre cele mai vechi construcții civile păstrate în Buzău, o veche reședință boierească ridicată spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Astăzi, restaurată și redată orașului, găzduiește Secția de Etnografie a Muzeului Județean Buzău și rămâne un reper vechi, dar important, al memoriei urbane.
Este o casă care nu impresionează doar prin monumentalitate – luptând viguroz cu arhitectura masivă a vremurilor noastre -, ci prin continuitate. Casa pare să fi învățat să supraviețuiască timpului fără zgomot, păstrând în zidurile ritmul vieții de odinioară.
De obicei, activitățile muzeului se petrec pe prispa largă a casei. Prispa aceea are ceva din vechile case românești: este locul conversației, al povestirii și al întâlnirii.
De data aceasta însă am descoperit ceva mai provocator: muzeul a ieșit literalmente dincolo de ziduri.
Pe gardul din fața casei sunt expuse pagini din caiete de rețete. Nu Sunt fie reproduceri elegante sau pagini tipărite, fie bucăți din acele caiete vechi, scrise de mână, cu cerneală sau creion, uneori cu pete de timp și de bucătărie.
Evenimentul poartă un titlu simplu și aproape familial: „Schimb de rețete”.
Ideea este surprinzătoare. Autententic și modern! Aduci o rețetă sau un caiet de rețete și descoperi altele, venite din alte familii și din alte vremuri. Organizatorii spun că au reușit deja să salveze peste o sută de caiete de rețete, adevărate arhive domestice ale bucătăriei românești.
Și aici apare lucrul care mi s-a părut cel mai interesant de observat.
Un caiet de rețete nu este doar o listă de ingrediente.
El este, de fapt, o biografie discretă a unei familii, a unei epoci, a politicilor din vremea ei, a grafiei, a culturii culinare, a tradițiilor, a valorilor, a stadiului cerctărilor medicale și chiar al nivelului de înțelegere a tehnologiei.
Așadar, în aceste pagini se vede cum se schimba alimentația, ce produse existau într-o epocă, ce influențe culturale pătrundeau în bucătărie și chiar cum scriau oamenii. Limbajul alimentar, grafia, modul în care o rețetă era explicată – toate acestea spun o poveste noastră, a fiecăruia. Avem în noi aceste rețete, pentru că suntem ceea ce mâncăm, nu?!
Uneori, o rețetă este mai mult decât o instrucțiune culinară.
Este o formă de memorie, iar studiul realizat de către inițiatori are valoare antropologică indubitabilă.
Astăzi apar constant cărți de diete, rețetare moderne sau programe nutriționale sofisticate. Dar rareori ne gândim la un lucru simplu: alimentația este și un produs al epocii. Politica economică, schimbările sociale, accesul la produse, chiar și crizele istorice modelează bucătăria unei societăți.
În aceste caiete de rețete se vede evoluția sau chiar involuția unei comunități.
Mi-a plăcut să aflu de la organizatori un efect neașteptat al proiectului lor. După ce au început să colecteze aceste caiete, oamenii au început din nou să scrie rețete. Ca și cum o memorie culinară adormită s-ar fi trezit.
Într-o epocă dominată de fast-food și produse industriale, gestul de a scrie o rețetă pare aproape arhaic. Și totuși, poate tocmai aici stă frumusețea lui.
Pentru că uneori cultura nu stă doar în biblioteci sau în arhivele academice.
Uneori ea stă într-un sertar de bucătărie, într-un caiet îngălbenit de timp, unde cineva a scris cândva, cu grijă și răbdare:
„Se amestecă bine și se lasă la foc mic…”
Iar când deschizi acel caiet, descoperi că nu ai găsit doar o rețetă.
Ai găsit o epocă. Ai găsit mici cronicari .. culinari.
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
