Ultima chemare

Sunt sâmbete care nu se aud în calendar, dar se simt în inimă.
Sâmbetele pomenirii. Sâmbetele în care Biserica nu mai vorbește despre timp… ci despre legătura care nu se rupe.
Ca preot, am avut în aceste zile un privilegiu greu de descris: acela de a rosti, nume cu nume, oameni care nu mai răspund… dar care nu au încetat niciodată să fie ai cuiva.
Vin oamenii la biserică în tăcere, mult înainte de slujbă. Nu e graba obișnuită. Nu e agitație. E pregătire pentru reîntâlnire.
E o liniște plină.
Fiecare aduce cu sine o listă și o colivă, ca semn al unei familii veșnic închegate și dulci.
Da, la altar, lasă un pomelnic.
…  în realitate, o lume întreagă.
„Pentru tata…”
„Pentru mama…”
„Pentru bunica…”
Și, uneori, doar un nume.
Atât. Dar acel nume ține în el o viață întreagă.
Le primesc. Le așez. Și începe chemarea.
Nu este o citire.
Este o reîntoarcere.
Numele se rostesc rar, cu grijă, ca și cum fiecare silabă ar trebui să atingă cerul.
Și, pentru o clipă, timpul se oprește.
Nu mai sunt „cei plecați”.
Sunt din nou prezenți.
În jurul colivei, oamenii se strâng ca în jurul unei mese nevăzute.
Nu mai este doar grâu fiert și îndulcit.
Este o punte.
Mâinile se ating. Privirile se caută. În semn de unitate ținem de paner și de umerii celor din jur.
Și, în acea clipă, familia nu mai este fragmentată de moarte.
Este întreagă.
Când spunem „Veșnica pomenire”, nu este o formulă.
Este o promisiune.
Deși par la fel toate sâmbetele, ultima e, totuși, diferită.
Sâmbăta lui Lazăr.
La capela din cimitirul Sfântului Andrei, unde hramul este
Învierea lui Lazăr, se simte altfel.
Pentru că Lazăr nu este doar un nume din Scriptură.
Este răspunsul lui Dumnezeu la dorul omului.
„Lazăre, vino afară!”
Este poate cea mai puternică chemare din istorie.
Nu doar pentru că a înviat un om.
Ci pentru că ne-a arătat că moartea nu este ultimul cuvânt. Chiar înainte de Învierea Lui!
Și atunci înțelegi de ce această sâmbătă este… ultima chemare.
Nu e doar pentru cei plecați.
Ci mai ales pentru noi, cei vii.
Ultima dată, în acest post, când ne oprim din rostirea sâmbetelor cu sărăindare.
Fără Joi Mari, e ultima dată când ne dăm voie să stăm față în față cu trecutul nostru.
Cu părinții, cu bunicii, cu cei pe care îi purtăm în noi, dar pe care nu-i mai putem îmbrățișa.
Îi chemăm prin nume.
Dar, de fapt, ne regăsim pe noi.
Pentru că fiecare pomenire nu este doar despre ei.
Este și despre ce am rămas noi fără ei.
Și, în același timp, despre ce suntem datorită lor.
La final, când vocea obosește, iar lista se termină, rămâne ecolul amintirilor.
Nu o vreme goală.
Ci una plină de prezență.
Și în acea liniște înțelegi:
Nu i-am pierdut.
Sunt doar mutați din văzut în nevăzut.
Iar cât timp le rostim numele…
Dumnezeu le răspunde.
Aceasta este ultima chemare.
Nu un sfârșit.
Ci o întâlnire.

Sale!