Nu despre istorie este vorba. Dar trebuia să am un pretext la acest text. Așa că să vă spun ce m-a mai trezit încă o dată la … realitatate: zicerea unui tânăr teolog pe care-mi place să-l urmăresc.
Există oameni povestesc istoria, astfel încât o fac … locuibilă. Un astfel de om este Damian Anfile. Îl urmăresc cu plăcere pentru claritatea și siguranța cu care reconstruiește trecutul. Îl asculți și ai senzația că timpul nu mai este o succesiune de rupturi, ci o continuitate în care poți intra fără alături de generații din alte vremuri. O pasiune care deși pare trecut, dă valoare prezentului.
Trăim, însă, într-o epocă în care prezentul a devenit tiranic. Ne cere reacții rapide, opinii imediate, emoții consumate pe loc. Este un prezent care nu mai are răbdare cu sine însuși. Și, poate mai grav, este un prezent care, de multe ori, nu mai este adevărat, ci doar urgent. Nu mai este trăit, ci produs. Nu mai este înțeles, ci livrat. Devii spectator al propriei vieți.
În acest context, detașarea de prezent nu mai pare o formă de evadare, ci una de igienă. O retragere necesară pentru a nu te pierde în zgomot. Și tocmai aici intervine lecția subtilă pe care o sugerează oameni precum Anfile: întoarcerea către trecut nu este nostalgie, ci orientare, char dezintoxicare de racilele prezentului. Sigur, nimic nu e nou sub soare și ce a fost va mai fi. Dar vremurile au decantat faptele și de accea trecutul nu mai are atâta radioactivitate.
De mult nu mă mai interesesează cine conduce aici sau la nivel național. O vreme am mai căutat contactul cu cotidianul din spirit de solidaritate cu cei din jur. Apoi am ajuns la bucuria de a evada din mulțime și a mă bucura de ce pot citi, gândi, iubi, vizita, scrie. Și nu e rău! De aceea mi-au plăcut răspunsurile lui Damian Anfile la o emisiune de știri. Știrea era că nu-l prea intresează știrile lor. Doar pasiune lui pentru istorie e totul. O cale de urmat, idifirent de conținutul pasiunilor.
În ceea ce mă privește, pe lângă placerea lecturăii unor studii de medicină, de literatură și de istorie, am devernit, așadar, pasionat de ruperea de prezetul care rulealză fără sens prin fața ochilor zi de zi, prezent care nu valorează niic, care-ți scapă printre degete, care e ca un râu ce ține cont doar de maluri.
Dacă tot avem atât de puțin timp e aici, măcar să fie timp bun, cheltuit frumos, să nu ajungem peste o vreme ca având de toate să cerșim câte un sfert de oră și nimeni să nu fie capabil să ne-o dea.
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
