O istorioară spune că un călugăr și-a obturat singura fereastră cu o icoană. Sigur, natura însăși este icoană a creației, mijlocitoare spre Cer, dar el a vrut să atingă cerul fără mijlocitorul ei, natura. De aceea se retrăsese.
Ei bine, nu despre icoană vreau să scriu, nici despre natură — deși Paștele e minunat chiar și atunci când este frig, ca anul acesta — ci despre cei la care m-am gândit în noaptea de Paște, atunci când am întins făclia să dau lumină.
M-am gândit la cei la care nu pot ajunge, pe care boala, vârsta sau neputința îi țin departe. Poate că unii nu au fost niciodată de Paști la Biserică, poate că alții au fost doar de Paști. Nu contează. Și cel din ceasul întâi, și cel din ceasul al doisprezecelea sunt primiți, așa cum spune rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur pe care o citim după Canonul Învierii.
La ei mă gândesc.
I-am vizitat pe unii și nu știu cât de mult s-au bucurat de lume, de viață, de natură, de orizontul de timp și spațiu pe care li l-a dat Dumnezeu. Însă m-a întristat să văd cât de mult de îngustă le-a devenit lumea prin imobilitatea lor.
Pereții au icoana către cer, pozele cu cei dragi inundă spațiile libere, iar câte un tablou — cu barcă, lac, pădure sau dumbravă — stă la o jumătate de perete, ca o fereastră care nu se mai deschide.
Bucurați-vă, oameni buni, de viață, de credință, de înviere, de orizont.
Vine o vreme când căile prin care le puteți atinge devin strâmte.
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
