Biserica dintre arbori și tribune

Există în Buzău biserici mari, impunătoare, ușor vizibile.  Există și o biserică pe care nu o poți include în această categorie. Bisericuța Sfânta Filofteia, din Crâng.  Abia o zărești din aleea  centrală a parcului, atunci când sunt stejarii înfrunziți. O vezi greu, dar îi simți prezența. Știi că există, iar de existența ei vie, liturgică, creștinii știu mai bine decât arată dimensiunile. E mai mare în unele inimi, decât în realitate.

Aproape de fiecare dată, în drum spre Micro 14, traversez pe jos Crângul. Biserica aceasta mică, cu flori în pritvor, are un ritm liturgic al ei, pe care semeni ai noștri îl simt și-l urmează cu precizie de ceas elvețian. „Merg la Acatist… douăzeci de minute, dar contează mult pentru sufletul meu, îmi spunea chiar paracliserul de la Sfântul Andrei. Sunt părinți buni, îmi place, nu lipsesc.” În aceaste propoziție scurtă există poate una dintre cele mai profunde definiții ale rezistenței spirituale. Oamenii aceștia păstrează încă ideea că timpul poate fi oferit și lui Dumnezeu, nu doar lumii.

Biserica aceasta cu aspect miniatural, e mare în timp. A rezistat. A rezistat comunismului, urbanismului agresiv, tentației de a transforma totul în beton și utilitate. Din Crâng s-au rupt bucăți: pentru Spital, pentru unități militare, pentru stadion, pentru unități administrative. Pădurea a fost împinsă încet înapoi, ca o frontieră care ceda permanent în fața orașului.
Dar există impresia că această bisericuță a spus, la un moment dat: „Până aici.” Ca și cum în jurul ei s-ar fi păstrat o limită invizibilă pe care nimeni nu a mai îndrăznit să o treacă. Într-un fel simbolic, ea a avut rolul pe care îl avea odinioară Mănăstirea Putna la hotarele Moldovei. Giganticul stadion, cu tot ansamblul lui, nu s-a mai apropiat de Crâng. Biserica a rămas hotar, fiind chiar în buza gardului dintre bazele sportive și Crâng.  Dacă nu era …. Există apoi ceva aproape tulburător în apropierea dintre biserică și stadion. Într-o parte, rugăciunea șoptită. În cealaltă, strigătul tribunelor. Într-o parte, lumânarea. În cealaltă, reflectoarele. Și totuși, mica biserică a rămas acolo, ca un prag. Suportă ani întregi de zgomot, de pasiuni, de vorbe …. necumpătate aruncate, uneori, din tribune, de exaltări colective și mult prea efemere.

Nu-și pune mâinile la urechi și nici nu se grăbește. Așteaptă ca timpul să mai mute gândurile celor năvalnici în arenă, spre eternul Dumnezeu.

La Acatist … vor spune peste ani și alții care vor căuta poarta Cerului după ce au trecut prin porțile de fier ale stadionului Gloria ani mulți, înainte de regăsirea lor spirituală spre gloria Domnului.

Sale!