Marius Andruh și generația comentariilor memorate

Declarația noului președinte al Academiei Române, Marius Andruh, mi-a stârnit amintiri pe care, forțând puțin limbajul, le-aș numi chiar stânjenitoare. Poate pentru că vorbele sale au venit într-un moment aparte, exact după ce terminasem de citit Vremea iubirii, una dintre acele cărți care, dincolo de povestea aparentă, deschid fără zgomot uși spre propriul trecut.
Iar trecutul acesta, pentru mulți dintre noi, miroase a bănci vechi de școală, a caiete dictando înghesuite în ghiozdane și a comentarii literare copiate până la epuizare.
Academicainul spunea limpede că pentru a combate analfabetismul funcțional este nevoie de profesori care să împingă copilul spre lucruri interesante, să îl facă să gândească ceea ce a vrut autorul să spună, nu să îl transforme într-un executant al unor formule fixe și al unui barem rigid. Și, citind aceste cuvinte, aproape că am avut impresia că cineva descrie exact mecanismul prin care multe generații au fost îndepărtate de literatură, de bucuria lecturii și chiar de ideea de gândire liberă.
Îmi amintesc perfect acele comentarii interminabile la limba și literatura română. Comentarii care circulau între elevi ca niște relicve obligatorii. Le copiam unii de la alții, uneori cuvintele fiind atât de pretențioase încât nici nu le înțelegeam cu adevărat. Nu conta. Important era să le memorezi.
Și era aproape grotesc că nota nu depindea de întâlnirea ta sinceră cu opera, de emoția unei lecturi sau de propria ta interpretare, ci de capacitatea de a reproduce cât mai fidel niște fraze prefabricate. Unii profesori scriau comentarii mai inspirate, alții mai puțin fericite, însă toate aveau aceeași funcție: trebuiau învățate „ca papagalii”.
Pentru admiterea la liceu, aceasta devenise aproape o disciplină paralelă. Nu literatura conta, ci memoria. Nu sensibilitatea, ci performanța de a reda mecanic.
Și poate cel mai trist lucru era că operele, de foarte multe ori, nici nu mai erau citite. Comentariul substituia cartea. Interpretarea prefabricată lua locul întâlnirii directe cu textul. Elevul nu mai avea nevoie de autor, ci doar de rezumatul emoțiilor pe care altcineva le formulase deja pentru el.
Acum, privind în urmă, multe dintre acele interpretări îmi par aproape comice. Exagerări solemne, simboluri împinse până la absurd, metafore explicate cu o gravitate disproporționată. Dar atunci ele aveau puterea unei dogme. Dacă nu reproduceai „corect”, riscai să fii considerat că nu ai înțeles opera.
Poate tocmai de aceea lectura lui Ismail Kadare m-a întors atât de puternic spre acei ani. Pentru că literatura adevărată are această capacitate: nu doar să spună o poveste, ci să scoată la suprafață straturi întregi de memorie personală. Iar memoria școlii noastre, pentru mulți, nu este una a libertății intelectuale, ci a conformismului intelectual.
Existau profesori extraordinari, fără îndoială. Profesori care deschideau mintea și provocau elevul să gândească. Dar sistemul, în ansamblul lui, favoriza mai degrabă reproducerea decât reflecția.
Iar când Marius Andruh spune astăzi că nu poți avea succes dacă transformi meseria de profesor într-o meserie oarecare, cred că vorbește și despre această pierdere lentă a vocației. Pentru că un profesor adevărat nu produce elevi care memorează comentarii. Produce oameni care au curajul să citească singuri o carte și să își formuleze propria idee despre ea.
Poate că adevărata dramă a acelor ani nu era excesul de exigență, ci faptul că literatura, care ar fi trebuit să fie un spațiu al libertății interioare, devenise pentru mulți dintre noi o disciplină a reproducerii mecanice. Iar între o carte citită cu emoție și un comentariu memorat există, uneori, distanța dintre cultură și simpla simulare a culturii.