Unde se frânge brusc naționalismul economic?

Există astăzi un discurs foarte puternic despre suveranitate, despre patriotism economic, despre apărarea resurselor și despre nevoia de a nu ne mai lăsa controlați de interese străine. Sunt teme care ating sensibilități reale și frustrări reale. Numai că există o întrebare pe care o evităm aproape întotdeauna.
Ce facem noi, concret, unii pentru alții?
Pentru că naționalismul adevărat nu începe cu marile declarații despre țară. Începe cu comunitatea. Cu vecinul tău. Cu omul care încearcă să construiască ceva lângă tine. Cu micul comerciant, cu antreprenorul local, cu fermierul, cu omul care produce, repară, muncește și își lasă aici banii, taxele, efortul și viața.
Națiunea nu este o abstracțiune romantică. Națiunea este suma relațiilor dintre oameni.
Din nefericire, exact aici se frânge brutal discursul nostru patriotic. Pentru că noi vorbim mult despre iubirea de țară, dar foarte puțin despre solidaritatea dintre noi. Ne place ideea de națiune, dar ne deranjează succesul aproapelui. Nu doar profetul nu este bine primit în țara lui, ci nici antreprenorul, nici comerciantul, nici omul care încearcă să crească puțin peste medie.
Există o formă aproape reflexă de suspiciune și de invidie care distruge spiritul comunitar. Dacă cineva reușește, apare imediat întrebarea: „Dar oare ce interes are?”, „Cum a ajuns acolo?”, „Ce a făcut?”. Rareori apare bucuria sinceră că un om din comunitatea ta a construit ceva.
Și atunci ne mirăm că nu avem coeziune.
Mi-am adus aminte de o anecdotă cinică. Un om găsește peștișorul de aur și primește promisiunea că orice dorință îi va fi îndeplinită, doar că vecinul său va primi dublu. Iar omul cere să i se scoată un ochi.
Pare o glumă crudă, dar spune enorm despre noi. Uneori preferăm să pierdem și noi, numai să nu câștige celălalt mai mult.
Aici se rupe orice proiect național.
Pentru că nu poți construi economie națională fără încredere între oameni. Nu poți vorbi despre patriotism economic dacă distrugi permanent inițiativa locală. Nu poți apăra „ce este al nostru” câtă vreme nu ai reflexul de a-l susține pe cel apropiat.
Înainte de a naționaliza ceea ce au alții, poate ar trebui să încetăm să desnaționalizăm ceea ce avem deja. Iar desnaționalizarea aceasta nu se produce doar prin vânzări de resurse sau prin decizii politice. Se produce zilnic, prin dezbinare, prin lipsa spiritului comunitar, prin incapacitatea de a construi împreună și prin reflexul de a ne suspecta reciproc.
Occidentul nu s-a construit doar pe economie, ci și pe comunități funcționale. Pe încredere. Pe colaborare. Pe ideea că prosperitatea unuia poate deveni avantajul tuturor. La noi, de multe ori, succesul unuia devine motiv de ostilitate colectivă.
Și poate că tocmai aceasta este adevărata noastră problemă: nu lipsa resurselor, nu lipsa sloganurilor patriotice, ci lipsa spiritului comunitar.
Pentru că o națiune nu este dată doar de limbă, de steag sau de granițe. O națiune există cu adevărat doar atunci când oamenii care o compun sunt capabili să se sprijine unii pe alții.

Sale!