Moșii de vară – sărbătoarea care aduce acasă amintirile

Dintre toate zilele pe care Biserica le-a rânduit pentru pomenirea celor adormiți, Moșii de vară sunt, pentru mine, cei mai emoționanți. Poate pentru că vin într-un anotimp al vieții, când natura însăși pare că a învins moartea. Copacii sunt îmbrăcați în verde, grădinile sunt pline de flori, iar lumina verii timpurii se revarsă peste lume cu o generozitate aparte. Și tocmai atunci, când totul vorbește despre renaștere, noi ne întoarcem cu gândul la cei care nu mai sunt.

Există o melancolie blândă în această sărbătoare. Chipurile celor dragi, care odinioară ne-au umplut casele cu glasurile și prezența lor, încep încet să se estompeze în memoria noastră. Timpul, marele șlefuitor al amintirilor, le tocește contururile. Uităm uneori timbrul unei voci, un gest, o expresie. Și totuși, refuzăm să-i lăsăm să plece cu totul. În această zi îi chemăm din nou în casele și în sufletele noastre prin rugăciune, prin pomenire și prin dragoste.

Îmi amintesc de bunicii mei – Tudor și Aurica – și de pregătirile făcute pentru această zi, acolo, la Blăjani. Cu câteva zile înainte mergeau la târg. Alegeau cu grijă cănile și vasele care urmau să fie împărțite. Nimic nu era făcut în grabă. Fiecare cană avea un rost, fiecare farfurie era pregătită pentru sufletul cuiva. Apoi veneau cireșele, acele cireșe roșii și lucioase care parcă purtau în ele bucuria verii. Erau prinse cu grijă de coada cănițelor, alături de colivă, de colaci rumeniți pe vatra proprie și de celelalte daruri pregătite pentru pomenire.

În copilărie priveam toate acestea fără să le înțeleg pe deplin. Astăzi însă îmi dau seama că nu era vorba doar despre o tradiție. Era un act de iubire. O formă prin care cei vii refuzau să rupă legătura cu cei plecați. O mărturisire tăcută că moartea nu poate desființa ceea ce a fost zidit prin dragoste.

Moșii de vară au ceva ce alte pomeniri nu au. Ei poartă parfumul florilor de câmp, gustul cireșelor coapte și lumina unei zile lungi de iunie. Sunt o întâlnire între memoria celor plecați și frumusețea unei lumi aflate în plină înflorire. De aceea ne emoționează atât de mult. Pentru că ne arată că, asemenea naturii care renaște an de an, și iubirea noastră pentru cei adormiți rămâne vie, chiar dacă timpul trece.

Poate că adevărata semnificație a acestei zile stă tocmai aici: în puterea de a transforma dorul în rugăciune și amintirea în comuniune. Pentru câteva clipe, cei plecați nu mai sunt departe. Ei se așază din nou la masa sufletului nostru, acolo unde nici timpul, nici moartea nu au putere deplină.

Iar când vedem cănile cu cireșe împărțite pentru pomenire, înțelegem că nu oferim doar un dar. Oferim o mărturie a faptului că iubirea continuă să lucreze și dincolo de hotarul dintre această lume și cea veșnică.

Sale!