Eșecul meu cubanez

Mi-a plăcut Cuba.
Mi-a plăcut Varadero, cu marea lui incredibilă și cu liniștea aceea care pare că vine dintr-o altă epocă. Mi-au plăcut mașinile vechi care încă se încăpățânează să circule, clădirile scorojite care poartă pe ele urmele unui secol întreg și oamenii care, în ciuda lipsurilor, au rămas capabili să zâmbească.
Poate că am simțit și o oarecare melancolie. Fac parte din generația care a prins o bucată de comunism, suficient cât să-i recunoască mirosul. Nu neapărat în lozincile de pe ziduri, nici în portretele liderilor, ci în lucrurile mici: în lipsuri, în improvizație, în sentimentul că timpul curge altfel și că viitorul nu este întotdeauna o promisiune, ci uneori doar o speranță.
Mulți dintre cei care regretă comunismul, fie din uitare, fie din teribilism, fie pur și simplu din necunoaștere, ar trebui să facă o călătorie până în Cuba. Nu pentru a fi convinși de ceva, ci pentru a vedea. Uneori realitatea este cel mai bun argument.
Dar Cuba mea nu a fost doar despre istorie, mare și nostalgie.
A avut și un eșec.
Nu sunt un bun planificator al călătoriilor. Mi-a plăcut întotdeauna improvizația. Îmi place să las drumurile să mă conducă ele pe mine și nu invers. Uneori funcționează minunat. Alteori nu.
Eșecul meu cubanez s-a numit … Ernest Hemingway.
După ce am trecut prin Havana, după ce am intrat la Bodeguita del Medio, după ce am ascultat muzică și am băut un mojito în mijlocul unei agitații care părea desprinsă dintr-un roman sud-american, mi-am dorit să văd și casa lui Hemingway.
Muzeul din fotografii? Nu!
… nici casa din albume.
Casa adevărată.
Locul în care a scris, a visat, a băut, a iubit și s-a luptat cu demonii lui.
Șoferul nostru cubanez, un om cu mult umor și cu o mașină care părea mai bătrână decât mine, ne-a dus până acolo. Numai că am ajuns într-o zi în care porțile erau închise.
Atât.
Un gard.
Câțiva metri de drum.
Și imposibilitatea de a trece dincolo.
Am privit printre zăbrele și am încercat să-mi imaginez veranda, biroul, camera în care poate s-au născut pagini din „Bătrânul și marea”.
A fost suficient de aproape încât să văd.
Și suficient de departe încât să nu ating.
Poate tocmai de aceea am rămas cu regretul acesta.
Pentru că Hemingway nu era pentru mine doar un scriitor.
Era un simbol.
Unul dintre ultimii uriași ai unei literaturi în care bărbații plecau pe mare, vânau, pierdeau, iubeau și suportau înfrângerea fără să se plângă prea mult.
Un om puternic și fragil în același timp.
Curajos și vulnerabil.
Un caracter imposibil de redus la o singură definiție.
Poate de aceea continuă să fascineze.
În fața acelui gard m-am gândit fără să vreau la Santiago, bătrânul pescar. După zile întregi de luptă, el aduce peștele până aproape de țărm și totuși nu reușește să-l păstreze întreg. Victoria și înfrângerea se amestecă într-un mod pe care numai viața îl poate inventa.
Așa a fost și cu mine.
Am ajuns până în Cuba.
Am văzut Havana.
Am văzut marea.
Am băut mojito.
Am ascultat muzica.
Am simțit aerul acela greu și dulce al tropicelor.
Dar nu am reușit să intru în casa lui Hemingway.
Poate că orice călătorie are nevoie de un asemenea eșec. De un lucru care să rămână nevăzut. De o ușă închisă. De un gard peste care nu poți trece.
Altfel, ce motiv ai avea să te întorci?

Sale!