În Cuba există locuri unde timpul nu pare că a trecut. Nu pentru că au fost conservate cu grijă, ci pentru că au fost abandonate în mijlocul drumului.
Am intrat într-un fost combinat al zahărului și primul lucru care m-a izbit a fost tăcerea. Hangare uriașe, cât niște catedrale industriale, stăteau goale. Fierul era mâncat de rugină. Benzile transportoare nu mai duceau nimic nicăieri. Șinele înguste pe care altădată circulau vagoane încărcate cu trestie dispăreau în buruieni.
Pentru turiști, cineva storcea demonstrativ câteva bucăți de trestie de zahăr. Un pahar dulce, oferit cu zâmbetul pe buze, încerca să rezume o istorie de câteva secole. Dar adevărata poveste nu era în paharul acela.
Era în ruine.
Din loc în loc apăreau furnale, cazane și mașinării gigantice. Pe un zid, chipul lui Che Guevara privea încă înainte, de parcă revoluția nu se terminase niciodată. Alături, statuia unui tăietor de trestie, cu maceta ridicată, amintea de oamenii care și-au petrecut viața sub soarele nemilos al Caraibelor.
Nu era însă doar istoria Cubei.
Era istoria unei lumi întregi. Aici au ajuns sclavi aduși din Africa. Aici au venit muncitori și aventurieri din toate colțurile lumii. Aici s-au amestecat limbi, culori și destine. Zahărul care îndulcea mesele Europei era plătit cu sudoare, cu răni și uneori cu vieți omenești.
Priveam acele clădiri și mă gândeam că ele sunt monumentele unei civilizații dispărute. Cândva, zahărul era regele Cubei. Țara trăia din el. Orașe întregi se ridicaseră în jurul fabricilor. Trenurile alergau zi și noapte. Porturile erau pline.
Apoi lumea s-a schimbat.
Au venit alte tehnologii, alte piețe, alte reguli economice. Imperiul zahărului s-a prăbușit încet. Unele fabrici au fost închise, altele au fost lăsate să moară. Astăzi, multe dintre ele seamănă cu niște schelete uriașe uitate în câmp.
Și totuși, printre fiarele ruginite și zidurile scorojite, simți că locul încă vorbește. Nu despre succesul unei revoluții și nici despre eșecul ei. Nu despre capitalism sau comunism.
Ci despre fragilitatea tuturor imperiilor.
Pentru că, indiferent cât de puternică pare o industrie, cât de bogată pare o țară sau cât de sigură pare o epocă, vine o zi în care trenurile se opresc, furnalele se sting, iar iarba începe să crească printre șine.
Iar atunci rămâne doar povestea. O poveste despre zahăr, despre oameni și despre o lume care a crezut că va dura pentru totdeauna.
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
