Au nevoie și copacii de îmbrățișare?

În Crâng am văzut o doamnă care îmbrățișa pe rând copacii. Nu unul, nu doi, ci mai mulți. Îi cuprindea cu brațele și rămânea câteva clipe lipită de trunchiul lor, de parcă ar fi vrut să le spună ceva sau să asculte ceva ce numai ea putea auzi.
Și atunci m-am întrebat: au nevoie și copacii de îmbrățișare?
Nu știu. Poate că nu. Poate că un copac nu simte o îmbrățișare așa cum o simțim noi. Poate că nu are nevoie de ea pentru a crește. Dar atunci apare o altă întrebare: dacă nu au nevoie de îmbrățișare, au nevoie doar de drujbă?
În ultimii ani am ajuns să privim prea multe lucruri doar prin prisma utilității lor. Un copac este bun dacă poate fi tăiat, valorificat, transformat în lemn. O pădure este importantă dacă produce. Un teren este valoros dacă poate fi construit pe el. Totul trebuie să servească unui scop imediat.
Și totuși, omul a simțit dintotdeauna nevoia să se apropie de copaci. Să se odihnească la umbra lor, să-i planteze lângă casă, să-i privească primăvara înflorind și toamna îngălbenind. Copacul nu este doar materie lemnoasă. Este un însoțitor tăcut al vieții noastre.
Poate că doamna aceea nu îmbrățișa doar un copac. Poate îmbrățișa însăși ideea că lumea nu este alcătuită numai din lucruri care trebuie folosite. Că există ființe și realități care merită respectate, admirate și iubite fără să ne întrebăm ce profit ne aduc.
Iar aici începe adevărata lecție.
Dacă un om poate găsi atâta afecțiune pentru un copac, cu cât mai mult ar trebui să găsească pentru semenii săi. Pentru bătrânul singur, pentru copilul neascultat, pentru vecinul pe care îl salutăm grăbiți, pentru colegul pe care îl judecăm fără să-i cunoaștem povara.
Trăim într-o vreme în care mulți oameni primesc mai degrabă „loviturile drujbei” decât căldura unei îmbrățișări. Sunt tăiați de cuvinte aspre, de nepăsare, de ironii și de indiferență. Uneori distrugem suflete cu o ușurință cu care nu am îndrăzni să atingem un copac bătrân.
Poate că nu vom afla niciodată dacă arborii țin minte îmbrățișările. Dar știu sigur că oamenii le țin minte. Își amintesc ani întregi un gest de bunătate, o mână întinsă la vreme de necaz, o vorbă care le-a redat curajul.
Și poate că acesta este adevăratul sens al scenei pe care am văzut-o în Crâng. Nu dacă arborii au nevoie de îmbrățișări, ci dacă noi mai știm să le oferim. Copacilor, animalelor, oamenilor și lumii în care trăim.
Pentru că acolo unde vedem doar lemn, vom aduce drujba. Dar acolo unde vedem viață, vom găsi întotdeauna un motiv să întindem brațele.

Sale!