Provocarea unei chemări la predică

Sunt anumite amintiri care rămân vii, indiferent câți ani trec peste ele. O astfel de amintire mi-a revenit în minte în această azi, la Biserica „Sfântul Andrei”, când am citit și tâlcuit aceeași Evanghelie de la Matei (4, 18-23), cea a chemării primilor apostoli. Fiecare predică este o provocare intelectuală și spirituală, însă una dintre ele mi-a fost adevărată încercare.
Cu mai bine de două decenii și jumătate în urmă, participam la Galați la cursurile pentru obținerea unui grad profesional în preoție. Era vremea când astfel de stagii se desfășurau în centrul universitar gălățean și reprezentau nu doar o obligație profesională, ci și o oportunitate de întâlnire cu profesori, colegi și oameni deosebiți.
Organizatorul cursurilor era atunci părintele Lucian Petroaia, consilier sau vicar eparhial, coleg de-al meu de la studiile aprofundate ale Facultății de Teologie. Îmi amintesc și astăzi cu câtă pasiune participam la acele cursuri postuniversitare, unde se intra prin concurs și unde aveam șansa să învățăm de la profesori remarcabili discipline precum liturgica, îndrumări misionare, dreptul canonic și multe altele.
Am sosit la Galați devreme. Am parcat în curtea Seminarului și am ajuns la slujbă. Părintele Petroaia s-a apropiat de mine și mi-a spus direct, aproape fără să mă salute:
— Paul, tu vei sluji și vei vorbi la Sfânta Liturghie de deschidere a cursurilor.
Am rămas surprins. Eram probabil cel mai tânăr dintre participanți. În jurul meu se aflau preoți cu mult mai multă experiență, unii slujind de zeci de ani. L-am întrebat firesc de ce eu și nu un preot din Galați sau dintr-o altă eparhie.
Răspunsul lui a fost ușor șoptit, dar foarte clar:
— Pentru că Preasfințitul Casian este un foarte bun orator, dar și un auditor extrem de exigent. Nimeni nu are curajul să vorbească atunci când este prezent.
Cum veneam de la Buzău, am fost, într-un fel, „sacrificiul” perfect. Nu mai aveam cum să dau înapoi.
Evanghelia zilei era cea a chemării apostolilor Petru și Andrei, iar apoi a fraților Iacov și Ioan. Mântuitorul trecea pe lângă Marea Galileii și i-a chemat cu cuvinte la fel de clare:
„Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni.”
Iar ei, lăsând îndată mrejele, L-au urmat.
În mod obișnuit îmi pregăteam cu grijă predicile. De această dată însă am fost nevoit să improvizez mai mult decât o făceam de regulă. Emoția era mare. Vorbeam în fața unui ierarh și a câtorva sute de preoți. Era un auditoriu complet diferit de cel al unei parohii de sat, unde oamenii te cunosc și unde fiecare cuvânt se așază într-o relație construită în timp.
Am încercat atunci să vorbesc despre chemare și despre răspuns. Despre faptul că nu eram acolo întâmplător. Așa cum Petru și Andrei, Iacov și Ioan au răspuns chemării lui Hristos, tot așa fiecare dintre noi răspunsese, la un moment dat, unei vocații. Faptul că ne aflam în acea biserică, la acel curs, era expresia aceleiași chemări care străbate veacurile și îi adună pe oameni în slujirea lui Dumnezeu.

Nu mai rețin cum abordez predica de la an la an, dar despre predica de atunci mai am încă amintiri. Nu am reptat nimic din ce am spus atunci, însă la predica de azi amintirile nu-mi dădeau pace.

În fine, se pare că a fost bine. După încheierea slujbei, Preasfințitul Casian m-a invitat să vizitez câteva dintre realizările eparhiei. Între acestea se afla și Centrul Filantropic „Sfântul Vasile” din Galați, una dintre instituțiile care ilustrează concret felul în care credința poate deveni slujire a aproapelui.
Anii au trecut. Multe s-au schimbat. Însă în această duminică, citind din nou aceeași Evanghelie și rostind un cuvânt despre chemarea apostolilor, am simțit pentru o clipă aceeași emoție de atunci. Aceeași tresărire pe care o ai când trebuie să vorbești nu doar despre un text biblic, ci despre propria ta întâlnire cu el.
Într-o arhivă de televiziune se află filamarea. Mi-au dat-o la plecare. Dacă aș revedea-o astăzi, probabil că aș observa multe stângăcii. Dar aș recunoaște și ceva ce timpul nu a schimbat: emoția începuturilor.
Cred că aceasta este una dintre cele mai frumoase emoții pe care Dumnezeu ni le lasă în suflet: de a ne aminti, din când în când, de momentul în care am avut curajul să răspundem unei chemări.