Alhambra. Melancolia unei civilizații

Andaluzia a făcut parte din visul meu de călătorie, cândva.
Cu mulți ani înainte am întâlnit această lume într-o veche carte de poezie arabă, apoi în tonurile tenorilor. Nu mai știu astăzi nici măcar un vers și nici liniile melodice care plâng căderea Granadei – de altfel greu de reprodus de un laic în ale muzicii de operă -, dar îmi amintesc sentimentul.

În poezie părea că oamenii nu mai căutau orizontul. Nu mai căutau oaza exterioară. Căutau oaza interioară. Căutau sensul ascuns al lucrurilor. Pentru un tânăr crescut la mii de kilometri depărtare, acea lume părea aproape ireală.
Ani mai târziu, am privit pentru prima dată țărmul Andaluziei. Marea strălucea sub soarele sudului, iar dealurile coborau lin către Mediterana. În lumina aceea puternică era ceva familiar, ca și cum locul acesta nu îmi era cu totul străin. Nu aveam sentimentul unei descoperiri, ci al unei întâlniri amânate.
Andaluzia nu este doar un ținut. Este locul în care civilizațiile s-au privit față în față. Locul unde lumea arabă, creștină și evreiască au conviețuit, s-au influențat reciproc, au construit, au creat și au visat împreună. Rar găsești în Europa un spațiu în care istoria să fie atât de prezentă și, în același timp, atât de vie.
Granada este inima acestei povești.
Străzile ei mici și colorate urcă și coboară printre case albe, grădini și curți ascunse. Dincolo de ele se ridică Alhambra, asemenea unei corăbii de piatră ancorate deasupra timpului.
Palatul-fortăreață e vis.  Apa curgea liniștit prin fântâni. Umbrele dansau pe arcade. Grădinile păreau desenate cu o răbdare pe care lumea de astăzi a uitat-o. Totul vorbea despre echilibru, despre frumusețe și despre o cultură care a înțeles că adevărata bogăție nu stă în aur, ci în armonie.
Și totuși, în spatele acestei frumuseți am simțit altceva.
Melancolie.
Melancolia unei civilizații.
Istoria spune că atunci când Granada a căzut, ultimul ei rege, Boabdil, a privit pentru ultima dată cetatea și a izbucnit în lacrimi. Atunci mama sa i-ar fi spus cuvintele care au traversat veacurile:
„Plângi ca o femeie pentru ceea ce n-ai fost în stare să aperi ca un bărbat.”
Poate că niciun citat nu exprimă mai bine drama acestei lumi.
Pentru că Granada nu a fost doar o cetate pierdută. A fost sfârșitul unei civilizații care timp de secole a ridicat palate, a scris poezie, a cultivat știința și a transformat apa, lumina și grădinile într-o formă de artă.
Astăzi, timpul s-a scurs.
Maurii au dispărut.
Au rămas însă pietrele.
Și pietrele vorbesc.
Vorbesc despre o viață frumoasă. Despre o lume care a iubit atât de mult frumusețea încât aproape a uitat cât de fragilă este. Frumosețea le-a topit sabia. Au uita că sunt regi. S-au crezut poeți, fără daravele zilnice. S-au înșelat. Puterea doare dar e râvnită de mulți, iar când o ai te înmoaie. Poți avea frumusețea lumii fără complicațiile ei? Se pare că nu. Așa cred că ar spune un maur întors astăzi, din întâmplare, printre noi.

Dar, fie, s-au dus toate. Au rămas ziduri, pietre, interioare, amintiri, legende. Sângele s-a scurs și s-a dus. A fost!  Istoria nu cunoaște eternitatea.
Privind Alhambra în lumina după-amiezii, am avut senzația că nici soarele Andaluziei nu mai poate încălzi pe deplin zidurile. Rămân reci la caniculă. Nu pentru noi au fost făcute. Ne sunt străine și reci, chiar dacă ard de la soare.  Ele păstrează ceva din răceala timpului și din tăcerea celor care au plecat.
Milioane de oameni vin aici în fiecare an. Dar ce știu ei? Ce pricep ei din drama măririi și decăderii. Din drama măririi cu sabia și a decăderii cu poezia. Of, Doamne, păcat că nu le poți pe toate avea în lumea aceasta….
Dincolo de dealuri se întindea marea pe care o visasem ani de zile. În jurul meu era frumusețe. O frumusețe aproape dureroasă. Dar ce spun eu? A fost. Acum sunt la masă și scriu. Scriu de Drăgaică. Acum am găsit vreme, dar și modele pe ii. Ele mi-au dus cu gândul la acele mozaicuri arabe superbe. Nimic în comun, dar gândul fuge. O face cu melancolie.
Civilizațiile trec. Imperiile dispar. Zidurile se macină. Oamenii se sting.

Plec în Africa de nord să văd dacă civilizația închițită de europeni mai există. Sau poate locul a rafinat gândul, versul, lucrarea?

Da, vizitați acestă parte a Spaniei. Vă va spune multe. Aveți curajul să doborâți prezentul, pierzându-vă pe străzi, între case vechi, de piatră și chirlande de flori artificiale și foarte colorate.

Sale!