Există un lucru pe care îl pierdem încet, fără să ne dăm seama: măsura.
Nu măsura lucrurilor materiale, ci măsura cu care îi privim pe ceilalți. Măsura cu care îi judecăm, îi iertăm, îi lăudăm sau îi condamnăm.
Societatea de astăzi pare să nu mai cunoască decât extremele. Un om este fie extraordinar, fie detestabil. O greșeală îl transformă într-un personaj de condamnat, iar o reușită îl ridică, pentru scurt timp, pe un piedestal. Nu mai există răgazul de a înțelege, de a cântări, de a privi omul în întregimea lui.
Poate că una dintre cele mai mari forme de înțelepciune este tocmai aceasta: să nu reacționezi imediat.
Nu orice adevăr trebuie rostit în clipa în care îl descoperi. Nu orice greșeală trebuie expusă înaintea tuturor. Și nu orice nedreptate se îndreaptă printr-o judecată aspră.
Există oameni care confundă fermitatea cu lipsa de milă și alții care confundă bunătatea cu slăbiciunea. Între aceste două extreme se află un drum mai greu, dar infinit mai roditor: dreapta măsură.
A avea măsură nu înseamnă să închizi ochii în fața răului. Înseamnă să nu uiți că și cel care greșește este om. Înseamnă să nu transformi dreptatea în răzbunare și adevărul într-o armă.
De multe ori, ceea ce spune cineva este adevărat. Problema nu este adevărul, ci felul în care este spus. Sunt cuvinte care vindecă și cuvinte care, deși adevărate, rănesc inutil. Înțelepciunea începe atunci când înțelegi că adevărul trebuie însoțit de iubire, iar iubirea nu poate exista fără adevăr.
Fiecare dintre noi cere îngăduință pentru propriile greșeli, dar dreptate necruțătoare pentru greșelile altora. Așa se ascunde una dintre cele mai mari contradicții ale firii omenești.
Este fără tăgadă faptul că lumea nu duce lipsă de oameni inteligenți și nici de oameni curajoși. Duce lipsă de oameni cumpătați. De oameni care să știe când să vorbească și când să tacă, când să mustre și când să încurajeze, când să apere un principiu și când să salveze un suflet.
Într-o cultură a reacțiilor rapide, măsura pare o virtute modestă. În realitate, ea este semnul maturității. Numai omul care își stăpânește propriile porniri poate judeca drept pe aproapele său.
Nu întâmplător, marile caractere ale istoriei au impresionat mai puțin prin asprimea lor și mai mult prin echilibrul lor. Echilibrul nu face zgomot. El construiește, unește și lasă în urmă pace.
Poate că aceasta este una dintre cele mai mari datorii pe care le avem unii față de alții: să nu ne tratăm după impulsul unei clipe, ci după măsura pe care am dori să o primim noi înșine.