Mănăstirea Iviron. Izvorul Maicii Domnului și măreția unei cetăți care așteaptă din nou să fie plină de viață

Iviron m-a impresionat prin monumentalitate. E mare. Totul pare construit la scară mare: zidurile, curțile, clădirile, turnurile. Ai senzația că te afli într-o adevărată cetate bizantină, ridicată nu doar pentru apărare, ci și pentru a adăposti o viață duhovnicească intensă.
Fondată la sfârșitul secolului al X-lea de călugări georgieni, Iviron a devenit una dintre cele mai importante mănăstiri ale Sfântului Munte. De-a lungul secolelor a fost sprijinită de împărați bizantini și de numeroși voievozi români, păstrând până astăzi una dintre cele mai bogate colecții de moaște și odoare din întregul Athos.
Dar locul care mi-a rămas cel mai aproape de suflet a fost Izvorul Maicii Domnului.
Puțini știu că izvorul este strâns legat de cea mai vestită comoară a mănăstirii, icoana făcătoare de minuni Maica Domnului Portărița (Panagia Portaitissa). În vremea iconoclasmului, o văduvă evlavioasă din Niceea a încredințat icoana mării pentru a o salva de distrugere. După ani, icoana a ajuns în dreptul Mănăstirii Iviron, înconjurată de o coloană de lumină. Sfântul Gavriil Georgianul a mers pe apă, la porunca Maicii Domnului, și a adus icoana la țărm. Tradiția spune că în locul unde icoana a fost așezată a izvorât o apă rece și binecuvântată, cunoscută astăzi drept Izvorul Maicii Domnului.

Aceasta este adevărata inimă a Ivironului. Pelerinii nu vin doar pentru ziduri și pentru istorie, ci pentru întâlnirea cu Portărița, cea despre care Maica Domnului însăși a spus că nu are nevoie să fie păzită de călugări, ci că ea va păzi mănăstirea. Din acel moment icoana a rămas la poarta mănăstirii, de unde îi vine și numele de Portărița. Doar așa a supraviețuit, chiar pe mal, piraților de tot felul.

Mi-a plăcut enorm și întreaga atmosferă, istorică, deși rigiditatea cu care ne-a controlat mișcările un monah cu trăsături asiatice, cu un chipiu pescăresc care atârna de pe spate și cu un apaarat profesionist de fotografiat suit pe umăr, nu părea prea monahală. Totuși, dincolo de starea de oarecare disconfort creată de gazdă,  am simțit că fiecare piatră vorbește despre un trecut glorios. Totuși, și peste această frumusețe plutește și un sentiment de tristețe.
În urmă cu un secol, Sfântul Munte număra aproape opt mii de monahi, iar mănăstirea aceasta contribuia substanțial la cifra totală. Astăzi sunt în jur de două mii, iar această renaștere nu este distribuită egal. Unele mănăstiri, precum Vatoped, au atras un număr mare de viețuitori, în timp ce altele, deși impresionante prin dimensiuni, sunt locuite de obști mici. Iviron este una dintre ele. Restaurările au început, dar sunt încă la începutul unui drum lung. Clădirile par că așteaptă din nou pași mulți pe coridoare și glasul rugăciunii în toate încăperile pe care odinioară le umpleau sute de monahi.
Poate că tocmai această discrepanță dintre măreția zidurilor și puținii călugări de astăzi m-a făcut să înțeleg mai bine cât de fragilă este moștenirea spirituală. O mănăstire nu trăiește prin piatră, ci prin oamenii care se roagă între zidurile ei.
Am plecat de la Iviron cu recunoștință. Pentru istoria ei impresionantă, pentru întâlnirea cu Izvorul Maicii Domnului, pentru binecuvântarea Portăriței și pentru convingerea că, indiferent câți monahi vor locui aici, această cetate rămâne una dintre marile inimi duhovnicești ale Ortodoxiei.

Sale!