Schitul Sfântului Ilie este unul dintre cele mai cunoscute schituri ale Athosului. Așezat într-un loc cu o priveliște impresionantă asupra mării și a muntelui, a fost refăcut în secolul al XIX-lea de călugări ruși și a devenit unul dintre cele mai importante centre ale monahismului slav din Sfântul Munte. De-a lungul timpului, pe aici au trecut mari nevoitori, iar între aceștia se numără și Sfântul Paisie Velicicovschi, care a viețuit șapte ani în acest loc înainte de a veni în spațiul românesc, unde avea să reînnoiască viața monahală. Astăzi, în schit se păstrează cu evlavie și o părticică din moaștele sale.
Încă de la sosire am fost întâmpinați de părintele egumen Filimon. Deși nu este român, vorbește cu o naturalețe uimitoare folosind expresii și ziceri românești. Avea un umor sănătos, cald și spontan, care mi-a amintit de Ion Creangă. Una dintre glumele sale a rămas imediat în mintea noastră:
„Mâncarea cu carul, băutura cu păhărelul!”
Era doar una dintre numeroasele sale vorbe pline de haz, rostite cu acel farmec care îi făcea pe toți să zâmbească. După această primire ne-a omenit, după frumoasa tradiție athonită, cu un păhărel de ouzo și cu o bucată de rahat.
Tot părintele Filimon l-a rugat pe părintele Filipos să ne însoțească și să ne prezinte schitul. Grec de origine și viețuitor aici de aproape optsprezece ani, părintele Filipos este unul dintre acei oameni pe care îi remarci prin discreție, bunătate și smerenie. Explicațiile sale au fost simple, dar profunde.
M-a impresionat în mod deosebit curățenia desăvârșită a întregului așezământ. Totul era impecabil îngrijit. I-am spus acest lucru, iar răspunsul său a fost, poate, cea mai frumoasă lecție a întregii vizite:
„Da, totul este curat aici, dar noi ne dorim să avem și curățenia inimii.”
În acel moment am înțeles că ordinea pe care o vedeam nu era doar rezultatul unei discipline exterioare. Era expresia unei discipline sufletești. Se simțea că fiecare lucru era făcut cu responsabilitate, dar și cu dragoste. Rigoarea nu excludea bunătatea, ci izvorâa din ea.
Astăzi, în acest schit viețuiesc doar opt călugări. Sunt puțini, dar păstrează vie o moștenire spirituală minunată. Biserica impresionează prin splendida sa catapeteasmă, iar priveliștea asupra Athosului și a mării completează sentimentul că te afli într-un colț de rai.
L-am întrebat pe părintele Filipos și despre Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, despre care știam că a avut legături cu acest loc prin Sfântul Paisie Velicicovschi. Nu cunoștea acest episod, însă dialogul nostru a arătat încă o dată cât de adânci sunt legăturile dintre Athos și spiritualitatea românească.
Un alt gând mi-a rămas în suflet. Fostul egumen al schitului, care în timpul vieții a vizitat de multe ori România și a iubit poporul român, obișnuia să spună:
„Cel ce moare înainte de moarte nu mai moare când moare.”
Este una dintre acele fraze care rezumă întreaga experiență a vieții monahale: moartea față de păcat și față de egoism deschide drumul către adevărata viață.
Am plecat de la Schitul Sfântului Ilie cu sentimentul că frumusețea acestui loc nu stă doar în zidurile sale, în icoanele sale sau în priveliștea extraordinară, ci mai ales în oamenii care îl locuiesc. Curățenia pe care o vezi cu ochii este doar reflexul unei curățenii lăuntrice. Iar aceasta este, poate, cea mai mare taină a sufletului pe care o poți afla în Sfântul Munte.
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
