Pescarii răbdării și graba înțelepților

Există o întrebare care merită pusă: de ce, dintre atâția oameni ai vremii, Hristos i-a chemat mai întâi pe pescari? De ce nu a ales cărturari, filozofi sau oameni obișnuiți cu marile dispute ale vremii? Răspunsul pare să stea într-o virtute pe care lumea de astăzi o prețuiește tot mai puțin: răbdarea.
Pescarul trăiește din răbdare. El știe că marea nu poate fi grăbită și că peștele nu răspunde poruncilor omului. Își pregătește uneltele, pleacă în larg și așteaptă. Uneori prinde mult, alteori nu prinde nimic. Totuși, a doua zi revine. Nu renunță. Nu se revoltă. Nu declară că marea este nedreaptă. Continuă să creadă că osteneala lui va rodi.
Această școală a răbdării este una dintre cele mai mari școli ale vieții. Omul care învață să aștepte fără să deznădăjduiască este deja pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Nu întâmplător, Hristos le spune acestor pescari că îi va face „pescari de oameni”. Cine nu are răbdare cu peștele nu va avea răbdare nici cu sufletul omenesc. Iar sufletul este infinit mai greu de câștigat decât un pește. El nu se cucerește prin forță, ci prin iubire, exemplu și timp.
În schimb, intelectualii au adesea o altă ispită. Ei sunt obișnuiți să creadă că orice problemă poate fi rezolvată prin argumente și logică. De aceea, uneori, le este mai greu să accepte că există adevăruri care se descoperă inimii înainte de a se demonstra minții.
Sfântul Pavel este exemplul cel mai grăitor. Om cultivat, cunoscător al Legii, convins că apără adevărul, el nu putea fi întors din drum prin simple explicații. A fost nevoie de lumina orbitoare a Damascului, de căderea de pe cal și de zile de întuneric pentru ca ochii sufletului să înceapă să vadă. Dumnezeu i-a vorbit pe măsura puterii și încăpățânării lui.
Fiecare om este chemat altfel. Pescarul este convins prin răbdare. Intelectualul este zdruncinat printr-o revelație. Dar, după chemare, amândoi trebuie să învețe aceeași lecție: răbdarea.
Răbdarea nu înseamnă pasivitate. Ea este puterea de a continua atunci când rezultatele întârzie. Este curajul de a semăna fără să ceri recolta în aceeași zi. Este credința că Dumnezeu lucrează chiar și atunci când noi nu vedem nimic.
Lumea de astăzi trăiește din grabă. Vrem răspunsuri instantanee, succes imediat și soluții fără așteptare. Tocmai de aceea răbdarea a devenit una dintre cele mai rare și mai prețioase virtuți. Ea nu se cumpără și nu se învață din cărți. Se formează în ani de încercări, de eșecuri, de speranțe și de rugăciune.
Poate că fiecare dintre noi ar trebui să păstreze ceva din sufletul pescarului de pe malul Galileii. Să nu renunțe după prima noapte fără pește. Să nu creadă că Dumnezeu a tăcut doar pentru că întârzie răspunsul. Cele mai mari minuni nu se nasc din grabă, ci din răbdarea care refuză să abandoneze.
Poate tocmai de aceea Hristos nu a ales întâmplător pescari. El știa că oamenii pot fi câștigați doar de cei care au învățat, mai întâi, să aștepte. Iar lumea continuă să fie salvată nu de cei care se grăbesc să vorbească, ci de cei care au răbdarea să iubească.