Nu știu cîte îi fac omului mai mult rău decât propria limbă. Nu de puține ori, cele mai mari suferințe nu vin din ceea ce ni se întâmplă, ci din ceea ce spunem. Cuvintele au puterea de a mângâia, de a încuraja și de a vindeca, dar au și puterea de a răni adânc, de a dezbina și de a distruge relații care s-au construit în ani.
Vorbim prea mult, prea repede și, uneori, fără să știm cu adevărat despre ce vorbim, din păcate. Adăugăm presupuneri, interpretări și zvonuri, iar adevărul ajunge să fie acoperit de exagerări. Vorba rea circulă cu o viteză uimitoare. Pleacă de la un om și ajunge la zece, de fiecare dată puțin mai înflorită, puțin mai spectaculoasă, puțin mai departe de realitate. Așa se nasc neînțelegerile, certurile și nedreptățile.
Inclusiv în familie. Un cuvânt spus la mânie poate lăsa urme pentru o viață. Continuă în cercul prietenilor, la locul de muncă și în societate, unde judecăm ușor și ascultăm cu plăcere ceea ce nu ar fi trebuit nici măcar rostit. Paradoxal, vestea bună merge încet, în timp ce vestea rea pare să aibă aripi.
E bine să învățăm ce să spunem, cât să spunem și când să spunem. Evident, există și o înțelepciune a tăcerii. Nu orice adevăr trebuie spus imediat, nu orice părere trebuie exprimată și nu orice provocare merită un răspuns, mai cu seamă în cazul în care cuvântul rănește sau chiar ucide.
La fel de important este să învățăm să ascultăm. O conversație nu este un concurs în care câștigă cel care vorbește mai mult. Este o întâlnire între oameni. A-l lăsa pe celălalt să-și ducă gândul până la capăt este o formă de respect și, uneori, de iubire.
Omul înțelept simte când cuvântul este necesar și când tăcerea vorbește mai frumos decât orice discurs. Cuvintele pot fi semințe ale binelui sau scântei care aprind incendii. De noi depinde ce alegem să răspândim în jurul nostru.
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Recuperări istorice
