Cei care te critică cel mai tare în fața celorlalți, de multe ori în lipsă, sunt adesea aceiași care, atunci când rămâneți singuri, îți spun în șoaptă: „Ai dreptate”, „Te admir pentru curaj”, „Eu nu aș fi putut face asta”.
Nu ipocrizia explică întotdeauna această contradicție. De multe ori, explicația este frica. Frica de a pierde un loc de muncă, de a fi marginalizat, de a fi judecat sau exclus. Curajul are întotdeauna un preț, iar nu toți sunt pregătiți să îl plătească.
Am trecut și eu prin asemenea momente. Nu au fost clipe de revoltă oarbă, ci perioade în care am simțit că trebuie să spun public ceea ce mulți gândeau în tăcere. Uneori am făcut-o pentru alții, alteori împrejurările m-au obligat să o fac și pentru mine. Am înțeles atunci că orice luptă dusă în spațiul public nu rămâne niciodată doar o dezbatere de idei. Ea ajunge inevitabil să îți atingă viața personală, liniștea, reputația și relațiile.
Și totuși, tocmai în acele momente am descoperit ceva care mi-a dat putere. După fiecare confruntare apăreau oameni care, departe de privirile celorlalți, îmi strângeau mâna, îmi scriau un mesaj sau îmi spuneau simplu: „Continuați.” Erau oameni care nu îndrăzneau să vorbească public, dar care păstrau în suflet un profund simț al dreptății. Nu i-am judecat pentru tăcere. I-am înțeles. Nu toți sunt chemați să vorbească, dar foarte mulți sunt capabili să recunoască adevărul atunci când îl întâlnesc. Chiar dacă vocile lor nu se aud, conștiința lor nu este mută.
Nu trebuie să judecăm prea aspru pe cei care nu au curajul de a ieși în față. Curajul nu este distribuit în mod egal. Unii deschid drumul, alții îl urmează mai târziu. Unii poartă povara confruntării, iar alții poartă în tăcere povara fricii. Important este ca dreptatea să nu dispară din inimă, chiar dacă încă nu a ajuns pe buze.
Istoria a fost schimbată întotdeauna de puțini oameni care au avut curajul să vorbească atunci când majoritatea tăcea. Dar aceeași istorie a fost făcută posibilă și de mulțimea celor care, în adâncul sufletului, au recunoscut adevărul și l-au sprijinit, chiar dacă discret.
Poate că adevărata măsură a unui om nu este numărul celor care îl aplaudă în public, ci numărul celor care, în tăcere, îi spun că nu este singur. Pentru că există o admirație care nu urcă niciodată pe scenă, dar care susține lumea din umbră. Iar uneori, această admirație tăcută valorează mai mult decât cele mai zgomotoase aplauze.
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
