Cherit…

În timp ce citeam Acatistul Sfântului Ilie, mi s-a întâmplat ceva care mi-a adus imediat aminte de vorbele străbunicii. Nu mi-a „cherit” cartea și nici semnul de carte. Mi-a cherit rândul. Pentru câteva clipe l-am pierdut din vedere, apoi l-am regăsit, de parcă nici nu plecase.
Și, culmea, tocmai atunci mi-a venit în minte un alt Cherit. În viața Sfântului Ilie există pârâul Cherit, locul unde Dumnezeu l-a ascuns și l-a hrănit prin corbi. Desigur, cele două cuvinte nu au nicio legătură etimologică. Sunt doar o coincidență sonoră. Dar tocmai această apropiere mi-a trezit în minte vorba străbunicii: „A cherit!”
Ea folosea expresia ori de câte ori dispărea ceva. Nu era pierdut definitiv, conform zicerii ei.  Doar se ascunsese puțin, cât să pună la încercare. Astăzi nu mi-a cherit un obiect, ci un rând din carte.
Am zâmbit și mi-am spus că poate nu degeaba, de-a lungul istoriei, oamenii au început să tipărească și cărți cu litere mai mari. Am rămas ca Zaharia în Templu. Oamenii așteptau continuarea. Eu bâjbâiam după rândul cherit. M-am descurcat și mi-am zis consolator: până la urmă, nu este nicio tragedie dacă, din când în când, un rând se încăpățânează să se ascundă. Ochelari pentru citit? Dar de ce nu o carte cu litere mai mari?!
Vedem ce mai spune viitorul. Acum mi-a revenit relativ rapid în fața ochilor rândul cherit și slujba a mers mai departe. Dar cuvântul „cherit” a rămas cu mine. O simplă întâmplare reînvie un cuvânt aproape uitat și, odată cu el, glasul bunicilor, al satului și al unei lumi care știa să îmbrace micile neputințe în zâmbet, nu în plângere.
Așadar un singur cuvânt poate să te ducă, în aceeași clipă, la pârâul Cherit al Sfântului Ilie și la vorba caldă a unei străbunici.

Sale!