Nu știm cât de smerit poate fi fiecare dintre noi. Smerenia nu se măsoară în vorbe, în gesturi sau în aparențe, ci în felul în care ne raportăm la Dumnezeu și la oameni. Tocmai de aceea, adevărata smerenie nu se laudă niciodată cu ea însăși.
Există însă un lucru de care putem fi aproape siguri: lui Dumnezeu nu-I place aroganța. Omul arogant ajunge să creadă că i se cuvine totul, că nu mai are nimic de învățat și că este mai presus de ceilalți. În clipa în care orgoliul ia locul recunoștinței, sufletul începe să se îndepărteze de Dumnezeu, chiar dacă buzele continuă să rostească rugăciuni.
Paradoxal, până și smerenia poate deveni o formă de mândrie atunci când este afișată pentru a fi admirată. Când omul începe să se considere mai bun decât ceilalți pentru că este „mai smerit”, smerenia și-a pierdut sensul. Adevărata smerenie nu caută aplauze și nici recunoaștere. Ea rămâne discretă, asemenea rădăcinilor unui copac care îl țin în picioare fără să fie văzute.
Aroganța, în schimb, este aproape întotdeauna pedepsită de viață. Ea rupe prietenii, destramă familii, naște conflicte și îl face pe om să creadă că este invincibil. Dar viața are felul ei de a ne aminti cât suntem de fragili. O boală, un eșec sau o pierdere sunt suficiente pentru a dărâma zidurile orgoliului pe care le-am ridicat cu atâta trudă. Iar omul înțelege atunci că nu este stăpânul lumii, ci doar un trecător prin ea.
De aceea, nu ar trebui să ne întrebăm cât de smeriți suntem, ci câtă aroganță mai locuiește în noi. Lupta cu propriul orgoliu este una dintre cele mai grele, dar și una dintre cele mai folositoare. Dumnezeu nu caută oameni fără greșeli, ci oameni care au puterea să-și recunoască limitele și să rămână cu inima deschisă înaintea Lui. În această recunoaștere începe adevărata smerenie, iar odată cu ea începe și adevărata libertate a sufletului.
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
