Don Camillo, primarul și, uneori, preotul

Există personaje care nu îmbătrânesc niciodată. Don Camillo, interpretat magistral de Fernandel, este unul dintre ele. L-am revăzut, de curând, cu copiii și am realizat că în fiecare sat există câte un Don Camillo și câte un Peppone. Doar că, odată cu trecerea timpului, li se schimbă hainele, funcțiile și partidele. Firea rămâne aceeași.
Am fost mai de mult la o întâlnire a promoției mele. Știind accentele sociale ale exprimării mele din vremea când mai conta ceva din ce se mișca prin spațiul public, îmi povesteau despre conflictele dintre ei și primarul de pe la ei, sau unul de-al lui. Cum se certau, cum își puneau piedici, cum fiecare voia să demonstreze că are dreptate. Și, culmea, din toate scandalurile acelea ieșea până la urmă ceva bun. Omul intelgient înțelegea că adversarul nu-i dușman, iar primarul descoperea, încet-încet, că Dumnezeu  nu …. optează niciodată după carnetul de partid.
Recunosc, nici eu n-am fost scutit de momente nostime cu primarii, fără să realizez că unii erau doar cosumabile și cam atât, că prin dezbatere primesc valoarea pe care nu o au, că primesc validare pentru o treaptă pe care nici funcția nu-i poate urca. Da, recunosc, nu mi-aș mai pierde timpul acum. Dar, cel puțin când anii erau mai mulți înainte, părea că implicararea e o misie și de aici debatarea. Probabil că  aceasta vine la pachet cu ceea ce vezi în jur, așa cum ploaia vine la pachet cu umbrela uitată acasă. Numai că primarii mei nu semănau întotdeauna cu Peppone. Unii erau mai moderni în ce conduceau, îmbrăcau, sau manipulau.

Am observat însă un lucru destul de comun. În timpul mandatului, primarul are impresia că satul începe cu el și se termină tot cu el. După alegeri pierdute, descoperă brusc că biserica este cea mai veche clădire din comună și că preotul este singurul care rămâne acolo indiferent cine câștigă. Politica are mandate. Clopotul are răbdare.
În fine, cele mai frumoase … conflagrații sunt cele care se termină cu o strângere de mână. Pentru că satul nu are nevoie de două tabere, ci de doi oameni care, chiar dacă se contrazic, trag în aceeași direcție. Când primarul face drumuri și preotul încearcă să repare suflete, comunitatea începe să semene cu o casă în care și acoperișul, și temelia își fac datoria.
Dar să ne reântoarcem la film. Fernandel ne-a făcut să râdem. Dar râsul lui ascundea o lecție serioasă: oamenii nu sunt împărțiți în buni și răi, ci în oameni care încă n-au înțeles unii despre alții.
Iar dacă vreun primar citește aceste rânduri, îl rog să nu se supere. Dacă nu se regăsește în ele, înseamnă că eseul este despre alt primar. Dacă se regăsește… atunci probabil că este timpul să revedem împreună Don Camillo. Oricum, și dacă de regăsește și dacă nu, mărturisesc că e păcat să nu vedem filmul. Tot o comedie e totul. Da, uneori, două ore de film rezolvă mai multe conflicte decât zece ședințe de consiliu local, iar umorul ne mai arată încă o dată cine suntem cu adevărat.

Sale!