Există un moment aproape imperceptibil la sacară mare în viața fiecărei comunități. Nu este momentul în care se împuținează oamenii, nici cel în care lipsesc banii sau puterea. Este clipa în care membrii ei hotărăsc, în tăcere sau prin nepăsare, că cel mai slab poate fi lăsat în urmă. Atunci începe adevărata destrămare.
O comunitate nu este o simplă adunare de oameni care locuiesc în același loc sau urmăresc aceleași interese. Ea este o legătură morală. Iar această legătură se vede cel mai bine în felul în care sunt tratați cei care nu mai pot oferi nimic în schimb: copilul, bătrânul, bolnavul, omul sărac sau cel aflat în suferință.
Civilizațiile nu sunt judecate după felul în care îi înalță pe cei puternici, ci după felul în care îi ocrotesc pe cei vulnerabili. Puterea poate impresiona, dar compasiunea este cea care dăinuie. Atunci când succesul devine mai important decât solidaritatea, iar eficiența mai importantă decât mila, comunitatea își pierde sufletul înainte de a-și pierde structura.
Creștinismul a schimbat lumea tocmai prin această răsturnare a valorilor. Hristos nu S-a așezat lângă cei puternici, ci lângă cei uitați. El a arătat că adevărata măreție nu înseamnă să domini, ci să ridici pe cel căzut. De aceea, fiecare gest de grijă față de un om neputincios este o cărămidă pusă la temelia unei lumi mai bune.
Indiferența este întotdeauna începutul sfârșitului. O comunitate nu se rupe prin zgomot, ci prin tăcerile ei. Se destramă atunci când oamenii văd nedreptatea și aleg să privească în altă parte, când suferința altuia nu mai trezește nicio responsabilitate.
Adevărata sănătate a unei societăți se măsoară după locul pe care îl ocupă cei mai slabi în inima ei. Cât timp nimeni nu este abandonat, există speranță. În ziua în care abandonul devine firesc, comunitatea poate părea încă puternică, dar, în realitate, și-a pierdut deja sufletul.
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Cuvant despre Cer
