Bologna, o îmbăiere în cultură

Rembrandt spunea despre lume că este „splendidă, uneori tristă, câteodată, dar necesară întotdeauna”. Dacă această afirmație poate fi aplicată unui singur lucru care însoțește istoria omenirii, atunci acel lucru este cultura. Ea nu este un lux al societăților prospere și nici un ornament al timpului liber. Cultura este necesară, pentru că reprezintă memoria unei civilizații și fundamentul pe care aceasta își construiește viitorul.
Am înțeles acest lucru plimbându-mă prin Bologna.
Există orașe pe care le admiri pentru frumusețea lor și există orașe care te educă fără să rostească un cuvânt. Bologna aparține celei de-a doua categorii. Din clipa în care pășești sub porticurile sale nesfârșite, ai impresia că intri într-o bibliotecă uriașă, în care zidurile, piețele și oamenii citesc împreună aceeași carte a Europei.
Universitatea din Bologna este poate cea mai impresionantă expresie a acestei continuități. În sălile ei istorice, picturile, stemele, statuile și tavanele decorate nu sunt simple obiecte artistice. Ele alcătuiesc o pedagogie a memoriei. Fiecare generație și-a lăsat acolo semnătura, iar universitatea a devenit mai mult decât o instituție de învățământ: un sanctuar al cunoașterii.
Ai sentimentul că pășești prin aproape o mie de ani de istorie intelectuală europeană. Câtă răbdare au avut generațiile care au construit această lume! Câtă încredere în viitor au avut cei care au ridicat biblioteci, au comandat fresce și au sculptat monumente nu pentru ei, ci pentru oameni pe care nu aveau să-i cunoască niciodată.
Bologna este și un oraș al cărților. Librărie după librărie îți apare în cale, ca și cum lectura ar fi devenit forma naturală de a respira. Iar Sala Borsa, cu spațiile ei ample și luminoase, este unul dintre acele locuri în care tăcerea nu apasă, ci hrănește. Acolo înțelegi că o bibliotecă este, în fond, o catedrală laică a memoriei.
În Bologna îl simți pretutindeni și pe Umberto Eco. Nu pentru că orașul îl proclamă permanent, ci pentru că spiritul său continuă să locuiască printre rafturile librăriilor și în atmosfera universității. Eco mărturisea într-un interviu că acasă păstra doar cărțile de care avea nevoie în mod curent, în timp ce vasta sa bibliotecă se afla la universitate. Era poate cea mai frumoasă definiție a modestiei intelectuale: cărțile nu sunt un trofeu, ci un instrument al gândirii. Iar faptul că familia sa a donat o parte importantă din această colecție instituțiilor academice reprezintă încă o dovadă că marile biblioteci nu aparțin unui om, ci unei civilizații.
Privind toate acestea, mi-am dat seama că Europa nu s-a construit doar prin armate, tratate sau economii puternice. Ea s-a construit prin universități, prin manuscrise copiate cu migală, prin profesori care și-au dedicat viața studenților, prin biblioteci deschise și prin convingerea că adevărul merită căutat chiar și atunci când este greu de găsit.
Astăzi vorbim adesea despre tehnologie, despre inteligență artificială și despre viteza informației. Toate sunt importante. Dar ele nu pot înlocui cultura. Informația răspunde la întrebarea „ce?”, în timp ce cultura răspunde la întrebarea „de ce?”. Prima ne face eficienți, cea de-a doua ne face oameni.
Poate tocmai de aceea Bologna nu te impresionează prin zgârie-nori sau prin spectacolul modernității. Ea îți amintește că adevărata bogăție a unei societăți nu se măsoară doar în produsul intern brut, ci și în numărul bibliotecilor, al universităților, al muzeelor și al oamenilor care încă mai cred că lectura poate schimba un destin.
Am plecat din Bologna cu sentimentul unei îmbăieri în cultură. Nu al unei excursii turistice, ci al unei întâlniri cu rădăcinile Europei. Iar când te întorci dintr-un asemenea oraș, înțelegi mai limpede că frumusețea poate încânta, progresul poate uimi, însă cultura rămâne, așa cum sugera Rembrandt, splendidă, uneori tristă, câteodată, dar necesară întotdeauna. Pentru că fără cultură putem construi orașe, dar cu greu mai putem construi o civilizație.