Una dintre cele mai mari ispite ale celui care conduce este să creadă că poate afla adevărul printr-o rețea de oameni care îi șoptesc necontenit la ureche. Pare o soluție comodă. Cu cât ai mai multe informații, cu atât vei lua decizii mai bune. Numai că istoria arată adesea contrariul.
Am evitat cu înverșunare să-mi construiesc rețele de informatori și să plec urechea la zvonuri. Mi s-a părut mai comod și mult mai eficient așa. Am simțit că nu-mi va polua nimeni mintea, sufletul și colaborarea genuină cu cei din jur. Și asta nu pentru că oamenii nu ar avea ce … spune, ci pentru că, de cele mai multe ori, cel care duce vorba nu aduce și adevărul.
Un informator nu transmite doar fapte. El transmite și propriile simpatii, antipatii, frustrări, interese. Informația vine întotdeauna învelită în interpretarea celui care o poartă. Iar dacă începi să trăiești din asemenea relatări, încetul cu încetul îți pierzi încrederea în oameni. Prietenii devin suspecți, colaboratorii sunt priviți cu rezervă, iar liniștea dispare.
Am preferat întotdeauna dialogul direct. Dacă am avut o nelămurire cu cineva, am ales să îl întreb pe el, nu pe cei din jurul lui. Este un drum mai dificil, dar infinit mai curat. Da, uneori afli mai târziu un adevăr, însă aproape niciodată nu nedreptățești un om pe baza unor șoapte.
O comunitate nu poate fi clădită pe suspiciune. Ea se clădește pe încredere. Desigur, există momente în care vigilența este necesară. Dar între vigilență și obsesia de a controla fiecare vorbă este o distanță uriașă.
Am văzut oameni bine intenționați care și-au distrus liniștea dorind să afle ce spuneau ceilați. Rețeaua de iscoade le-a adus putere, e drep. dar le-a răpit liniștea. În clipa în care fiecare om poate deveni obiectul unui raport, conducătorul începe să vadă lumea prin ochii fricii. Iar frica este un sfetnic prost.
De aceea am preferat să greșesc uneori având încredere în oameni decât să trăiesc permanent cu sentimentul că fiecare zâmbet ascunde un complot, o hoție sau o smecherie. Încrederea poate fi înșelată, dar suspiciunea permanentă otrăvește.
Până la urmă, caracterul unui om nu se vede în numărul lucrurilor pe care le află despre ceilalți, ci în felul în care îi privește. O lume în care fiecare este spionat devine o lume în care nimeni nu mai poate fi cu adevărat prieten. Iar aceasta este o pierdere pe care nicio informație nu o poate compensa.
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
