Sanctuarul San Luca. Un drum cât o lungă rugă

Sanctuarul Madonna di San Luca din Bologna e așezat pe Colle della Guardia, deasupra orașului, el domină împrejurimile printr-o liniște care pare să îmbrățișeze întreaga câmpie a Emiliei.
Drumul până la sanctuar este, în sine, o experiență spirituală. Aproape patru kilometri de portic acoperit, susținut de 666 de arcade, leagă centrul orașului de biserica aflată pe culme. Noi l-am parcurs la întoarcere, în coborâre. De urcat am urcat cu taxiul.

Construit între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, porticul este cel mai lung din lume și a fost ridicat pentru ca pelerinii să poată urca indiferent de vreme. 666 de arcade! Vă spune ceva 666? Sigur că da. Simbolul răului. Cele 666 de arcade au primit și o interpretare simbolică: șarpele răului este învins de Fecioara Maria la capătul drumului, acolo unde se află sanctuarul.
Istoria locului începe însă mult mai devreme. Pe acest deal exista încă din secolul al XII-lea un mic schit, iar devoțiunea față de icoana Maicii Domnului a atras, de-a lungul veacurilor, mii de pelerini. Actualul edificiu baroc a fost construit în secolul al XVIII-lea, după planurile arhitectului Carlo Francesco Dotti, devenind unul dintre simbolurile orașului Bologna.
Inima sanctuarului este o icoană bizantină a Maicii Domnului cu Pruncul, de tipul „Odighitria”, adică „Cea care arată Calea”. În paranteză fiind spus, zona a aparținut bizantinilor, nu doar roamanilor, după cum probabil știți. Revenid la locul vizitei noastre, amintim că tradiția spune că ea ar fi fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca și adusă din Orient la Bologna de un pelerin. Deși istoricii consideră că icoana este o operă bizantină medievală, iar atribuirea directă Sfântului Luca aparține tradiției creștine, evlavia credincioșilor față de această imagine a rămas neclintită de-a lungul secolelor. Din anul 1625, icoana este acoperită cu o îmbrăcăminte de argint, rămânând vizibile doar chipurile Maicii Domnului și ale Pruncului Iisus.

Interiorul bisericii impresionează prin eleganța sa sobră. Marmura, capelele laterale, lumina filtrată prin cupolă și altarul care adăpostește icoana creează un spațiu în care frumusețea artistică nu eclipsează rugăciunea, ci o însoțește.
Ceea ce ne-a impresionat cel mai mult nu a fost doar monumentul în sine, ci drumul către el. Porticul e o invitație la răbdare. Fiecare coloană este asemenea unei respirații, fiecare arcadă încă un pas spre înălțime sau spre efemurl orașului. Pe măsură ce orașul rămâne în urmă, zgomotul se stinge, iar privirea începe să cuprindă câmpia, acoperișurile roșiatice ale Bolognei și orizontul care se deschide larg în toate direcțiile. Pe măsură ce se apropie, comerțul își face treaba, în moduri destul de autentice pentru vremurile pe care le trăim.
Ajuns sus, ai impresia că nu ai cucerit un deal, ci ai coborât puțin în tine însuți. Panorama este spectaculoasă, însă adevărata frumusețe este liniștea. Coborând, cel puțin de unde se vede stadionul, mut în ziua vizitei noastre, zumzetul citadin începe să șuere.
Fără îndoială, San Luca nu este un obiectiv turistic. Este și un punct de atracție pentru turiști. Este un loc în care arhitectura, natura și credința au învățat să conviețuiască fără să se concureze. Iar pelerinul înțelege că uneori destinația este importantă, dar drumul până la ea schimbă omul, dându-i caele, răgaz și provocare spre schimare interioară, prin epuizarea trupului.
La plecare, am avut sentimentul că fiecare coloană păstrase câte o rugăciune a celor care au trecut pe acolo înaintea noastră, dar și a celor ale căror nume sunt bătute în piatră pe fiecare interval din imensa partitură a credinței, pe lângă care treci, ca peste o octavă muzicală.