În timpul unei vizite la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul a Celestinilor (San Giovanni Battista dei Celestini) din Bologna, una dintre vechile biserici ale ordinului celestin, întemeiat de Sfântul Petru de Morrone, devenit ulterior Papa Celestin al V-lea, am observat un detaliu care m-a făcut să mă opresc din drum. După ce am citit panoul dedicat istoriei acestei biserici, a cărei existență este legată de peste șase secole de viața spirituală a orașului Bologna, privirea mi-a fost atrasă de o cutie pentru ofrande și de un anunț referitor la ofertele pentru sufletele din Purgatoriu. Cutia era însă acoperită. Nu știu dacă era doar o măsură temporară sau dacă ascundea un mesaj discret, dar imaginea m-a trimis imediat la una dintre cele mai sensibile teme din istoria creștinismului: practica indulgențelor și modul în care Biserica Catolică o înțelege astăzi.
Așadar, ne fiind în totalitate familiarizat cu practica generală catolică nu știu dacă astupararea orificiului de acces era doar o măsură practică sau un gest simbolic. Dar imaginea m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva ea vorbește, fără cuvinte, despre o schimbare profundă de perspectivă în Biserica Catolică asupra unui subiect care a zguduit cândva întreaga creștinătate: indulgențele.
Ce este, de fapt, o indulgență?
Pentru mulți, cuvântul „indulgență” este asociat imediat cu ideea de bani. În realitate, în învățătura actuală a Bisericii Catolice, lucrurile stau cu totul altfel.
Indulgența nu iartă păcatul. Iertarea păcatelor se primește prin pocăință și prin Taina Spovezii. Indulgența privește doar pedeapsa vremelnică rămasă după iertarea păcatului, pe care credinciosul o poate primi prin harul lui Dumnezeu și prin împlinirea unor condiții spirituale.
Astăzi, Biserica afirmă limpede că harul lui Dumnezeu nu poate fi cumpărat.
Lecția dureroasă a istoriei
În secolul al XVI-lea, practica indulgențelor a fost grav compromisă prin abuzuri. În anumite locuri s-a creat impresia că o contribuție materială ar putea aduce beneficii spirituale.
Aceste excese au provocat reacția lui Martin Luther și au devenit una dintre cauzele Reformei protestante.
Biserica Catolică însăși a recunoscut aceste abuzuri. Conciliul de la Trento a condamnat orice formă de comercializare a indulgențelor și a cerut încetarea practicilor care puteau transforma harul într-o tranzacție.
Cum sunt înțelese astăzi?
În prezent, pentru dobândirea unei indulgențe plenare sunt necesare, în mod obișnuit:
spovada;
împărtășirea;
rugăciunea pentru milistivirea Sfântului Părinte;
detașarea sinceră de orice păcat;
împlinirea unei lucrări spirituale, precum pelerinajul, citirea Sfintei Scripturi, adorația euharistică sau alte acte de evlavie.
Donațiile făcute unei biserici sunt considerate acte de caritate și de sprijin pentru comunitate. Ele nu cumpără indulgențe și nu condiționează primirea lor.
Un detaliu care m-a pus pe gânduri
Poate că acea cutie acoperită din biserica bologneză nu avea nicio semnificație oficială. Poate că era doar închisă temporar.
Și totuși, imaginea ei mi s-a părut sugestivă.
Uneori, un obiect spune mai mult decât o predică. M-a făcut să mă gândesc că Biserica a învățat, printr-o istorie uneori dureroasă, cât de important este ca nimeni să nu poată confunda vreodată darul lui Dumnezeu cu o plată.
O lecție pentru toate Bisericile
Nu doar Biserica Catolică are de învățat din această istorie. Toate comunitățile creștine sunt chemate să vegheze ca Evanghelia să nu fie umbrită de interese materiale, de prestigiu, de formalism sau de orice altceva care ar putea ascunde gratuitatea harului.
Harul lui Dumnezeu nu are preț.
El nu se negociază, nu se cumpără și nu se vinde.
Se primește cu inimă smerită, prin credință, pocăință și iubire.
Cred că, dincolo de farmecul arhitectonic, aceasta este cea mai frumoasă lecție pe care mi-a oferit-o acea biserică din Bologna: uneori, chiar și o cutie acoperită poate deveni un îndemn pentru a privi dincolo de aparențe și de a redescoperi adevărata comoară a credinței.