De la confesional la întâlnirea față către față. Cum se schimbă chipul spovedaniei în bisericile din Bologna

Plimbându-mă prin bisericile din Bologna, am fost atras de două imagini care păreau să spună aceeași poveste în două limbi diferite.
Prima este cea a confesionalului clasic, din lemn masiv, cu perdeaua violetă, află în Biserica Santa Maria della Vita din Bologna. Este imaginea pe care generații întregi au asociat-o cu spovedania catolică. Este confesionalul pe care îl regăsim în filme celebre, de la seria Zorro, la The Godfather Part III, The Mission, The Scarlet and the Black, The Two Popes, sau în numeroase producții istorice italiene și spaniole. A devenit aproape un simbol al cinematografiei religioase.
A doua imagine este mult mai discretă, întâlnită în San Stefano. O simplă măsuță și un anunț:
“Pentru spovezi sau pentru a vorbi cu frații, sunați…”
Nu există un preot așezat permanent în așteptarea penitentului. Nu există impresia unei disponibilități impersonale, ca într-o gară sau într-o stație de taxi. Există însă disponibilitatea reală a întâlnirii. Dacă cineva dorește să se spovedească sau doar să vorbească cu un frate ori cu un preot, îl poate chema prin telefon.
Cele două imagini nu se contrazic. Ele descriu două accente pastorale.
Confesionalul clasic exprimă ceea ce teologia numește spovedanie auriculară, adică mărturisirea păcatelor făcută personal, “la urechea” preotului. Această practică s-a consolidat în Occident în Evul Mediu și a fost confirmată de Conciliul din Trento. Codul de Drept Canonic prevede și astăzi existența confesionalelor cu grilaj fix pentru cei care doresc anonimatul, dar permite și celebrarea spovezii față către față.
În multe biserici occidentale, mai ales după Conciliul Vatican II, s-a răspândit și forma întâlnirii directe. Penitentul și preotul stau unul în fața celuilalt, uneori pe două scaune simple, fără grilaj, fără perdea, într-o conversație care păstrează caracterul sacramental, dar accentuează dimensiunea dialogului și a însoțirii spirituale. Totuși, cel care dorește poate alege în continuare confesionalul clasic și anonimatul.

Mi s-a părut interesant că în Bologna nu am văzut abandonarea tradiției. Confesionalele sunt încă prezente. Unele sunt moderne, simple, aproape minimaliste. Altele, precum cel din fotografie, păstrează eleganța lemnului vechi și farmecul unei epoci pe care cinematografia a făcut-o familiară lumii întregi.
În schimb, am observat o schimbare de accent. Spovedania nu mai este percepută exclusiv ca un act juridic al iertării, ci și ca o întâlnire. Întâlnirea dintre două persoane care stau față către față, nu pentru că ar fi egale prin slujire, ci pentru că sunt egale în demnitatea lor de oameni înaintea lui Dumnezeu. Unul vine purtând povara conștiinței, celălalt poartă responsabilitatea slujirii, iar între ei se află mila lui Hristos.
Poate că acesta este mesajul discret al celor două fotografii: lemnul vechi al confesionalului vorbește despre continuitatea unei tradiții de secole, iar mica plăcuță cu numărul de telefon vorbește despre o Biserică ce încearcă să fie disponibilă nu doar în ore fixe, ci ori de câte ori un om simte nevoia să spună: „Aș vrea să vorbesc cu un preot.”