Cum de am supraviețuit copilăriei?

E seară. E liniște deplină. Ursul? Ce să caute la mine?! Un vânt ușor suflă peste plopii obosiți din fața casei și prin firele de iarbă care nu s-au lăsat pascute. Da, stau aici pe dealurile Blăjanilor și aștept să obosească și greierii. Și tac la um moment dat. Pe aici am copilărit, și mă întreb, cu toată … seriozitatea: cum de am supraviețuit?
Nu aveam Autan. Nu aveam cremă cu factor de protecție 50. Nu aveam șepci cu protecție UV. Nu aveam bocanci de hiking, haine tehnice sau sticle termoizolante, ochelari de soare cu protecție ultra.. Nu exista aer condiționat. Nu aveam telefoane mobile, locație partajată sau ceasuri inteligente care să ne spună câți pași am făcut și dacă ne-am hidratat suficient. Nu aveam aplicații pentru traseu …
Plecam dimineața și dispăream ore întregi. Ai noștri știau doar că, pe la amiază sau chiar pe la apus, vom apărea și noi pe uliță, prăfuiți, transpirați și înfometați. Nu ne căuta nimeni de căpușe când ajungeam acasă, nu aveam la noi medicamente antialergice și nici nu exista întrebarea: „Unde ești acum? Trimite-mi locația!”
Mâncam ce găseam prin drum: corcodușe, dude, cireșe, vișine, mure, alune de pădure, mere și pere. Beam apă din fântână sau din izvor. Ne cățăram prin copaci fără cască de protecție și fără instructor autorizat. Băgam mâna prin scorburi și prin maluri de pământ, convinși că vom găsi un cuib cu ouă de păsărele. Puteam foarte bine să dăm peste un șarpe și eram avertizați acasă, dar eram prea zgubilitici să ne potolim.
Dacă ne zgâriam într-un mărăcine, ștergeam sângele cu palma și continuam joaca. Doar o altă zgîrietură de care se ocupa mama natură. Nimic mai mult.

Dacă ne înțepa o albină, ne plângeam două minute și apoi alergam din nou pe dealuri.
În ciuda acestei vieți … cumplite, pe care copiii de astăzi o văd la tot felul de personaje care le arată cum să supraviețuiască în condiții ca .. ale noastre, noi ne-am făcut mari. Mari și sănătoși, fără pretenții la mâncare, fără intelorențe, fără spaima de nopate, de necunoscut, de soare, de vânt, de deshidratare. Nici la vederea inspectelor nu țipam și nu fugeam, pentru că acolo era țara lor.
Ba chiar cred că am câștigat ceva ce generațiile de astăzi descoperă din ce în ce mai greu: libertatea de a fi copii.
În seara aceasta, privesc din nou dealurile copilăriei mele și am mai avut un gând. Simt o bucurie teribilă când văd greieri, fluturi, bondari – și câte specii de bondari, și cât de frumoși sunt -, albine, lăcuste și chiar câte o viespe supărată că i-am invadat teritoriul. Nu mă deranjează. Dimpotrivă, îmi dau sentimentul că locul este viu.
De curând am citit cartea „O lume fără insecte”-  și am înțeles că fără ele am pieri și noi. Ne dorim să le alungăm, să le lipim pe capcane sau să le otrăvim cu spray-uri, pentru că ne strică confortul. Și totuși, fără ele, lumea ar fi infinit mai săracă. N-ar mai exista atâtea flori, atâtea fructe, atâtea păsări și nici echilibrul fragil al naturii pe care îl considerăm firesc.

Da, am trăit în lumea aceea. Fără apă la pet, fără apă filtrată, fără să înnebunim că un animăluț domestic a băut înaintea noastră, fără cană de unică folosință la fântână, fără dietă cu calorii, carbohidrați și proteine calculate, fără plasă la geamuri. Am supraviețuit și slavă Domnului, suntem bine!

Pare imposibil pentru un copil din ziua de azi să-l ții cu capul descoperit în soare cum stăteam noi, să i să facă sete și să mai rabde o vreme, să nu aibă telefon mobil și să salveze angoasa părinților care nu știu minunt de minut unde este, să nu se dea cu tot felul de chestii pe față, mâini și picioare ca să aibă scut. Da, pare imposibil. Însă, fiți siguri că ar rezista, ar supraviețui. Nu ar mai fi fascinați de documentare fake despre supraviețuire. S-ar juca în noroi, cum făceam noi, sau ar merge desculți, fără să bage în seamă cine știe ce obstacole care jenau talpa. Ar trăi-o frumos, pe viu și fără riscuri. Ar fi parte din lumea acesta liberă și frumoasă, pe care copiii din ziua de azi, au pierdut-o. Da, sunt mai protejați, dar mai sensibili, mai puțin adaptabili, mai puțin dispuși să riște, să alerge, să se bucure, să provoace natura. Îi cocoloșim, îi supraveghem, le facem mâncare dietetică, îi înfofolim, le punem telefoane și baterii externe ca nu cumva … și tot așa!

Le facem bine? Poate! Sau poate ne facem nouă, că-i simțim în oarece siguranță, simțim că-i putem proteja. Dar le răpim bucuria libertății, pe care noi, supraviețuitorii, o aveam, iar atunci când ne-ao asumam prea tare, zbura după noi un papuc, o coadă de mătură, sau știu eu ce alte obiecte, care erau însoțite de îndemul… dacă vii, nu-ți fac nimic! Dar te bazai pe vorbe în atari împrejurări. Fugeai și focul supărării se stingea, iar a doua zi aventura începea iar.

Sale!