Cameleonismul nu este inteligență. Este absența caracterului.

În lumea vie, mimetismul este o strategie de supraviețuire. Mai ales când nu-ți permiți să stai drept.

Cameleonul își schimbă culoarea pentru a nu fie devorat. Natura nu îl judecă pentru asta. Așa funcționează instinctul.
În lumea oamenilor însă, mimetismul capătă o altă semnificație. Nu mai este despre viață și moarte, ci despre avantaje, funcții, influență sau confort. Unii își schimbă opiniile odată cu încăperea în care intră. Au culoarea grupului din care fac parte, vorbesc pe limba celui puternic și își adaptează atitudinile după direcția vântului. Nu sunt oameni în care poți avea încredere. Dacă nu i-ai hrănit și sâmbăta, te mușcă de mâna cu le-ai dat până vineri.
Sinceritatea nu are această flexibilitate, nici foame și nici sete. Caracterul nu se schimbă de la o întâlnire la alta. Poți să înveți, să te maturizezi, să îți corectezi greșelile, dar nu îți schimbi principiile după interesul de moment.
Îmi place să privesc tipologiile umane. Sunt material de scris și meditat, chiar și când sunt .. hidoase. Fiecare om spune o poveste, chiar și atunci când tace. Însă există o categorie pe care prefer să o observ de la distanță: oamenii-cameleon. Încerc să-i îi ocolesc în viața personală. Nu merită timpul. Înainte mă faceam că nu observ. Azi prea puțin mă interesează. Mă distrează chinul lor. Atât.
Încrederea se clădește pe consecvență. Iar consecvența este una dintre cele mai elegante forme ale caracterului. Privesc cu amuzament pe cei care își schimbă culoarea pentru a se potrivi decorului și mă gândesc că e un mare privilegiu să întâlnești oameni care își permit să rămână ei înșiși, chiar dacă costă.