Ambiția de a urca nu înseamnă victoria decât pentru cei buni

Există o iluzie care îi însoțește pe mulți oameni: aceea că succesul se măsoară doar prin înălțimea la care ai ajuns. Dacă ai urcat foarte sus, chiar și o prăbușire pare, în mintea unora, mai onorabilă decât o viață trăită discret. Dar este una dintre cele mai periculoase amăgiri ale orgoliului.
Într-o scrisoare adresată Mariei Galvany, Adolf Hitler vorbea despre ambiție, despre dorința de a urca și despre faptul că, dacă va cădea, măcar va cădea de sus. Cuvintele acestea pot impresiona la prima vedere. Par pline de curaj. În realitate, ascund o tragedie: omul care confundă înălțimea cu valoarea și puterea cu sensul vieții.
Istoria i-a dat un răspuns nemilos. A ajuns foarte sus, dar prăbușirea lui a fost pe măsura orgoliului. Cu cât urci mai mult pe scara mândriei, cu atât căderea este mai zgomotoasă.
Dar acesta nu este scopul vieții. Nu am fost creați ca să fim deasupra celorlalți, ci împreună cu ceilalți. Nu am primit daruri pentru a domina, ci pentru a sluji. Adevărata măreție nu constă în funcția pe care o ocupi, în averea pe care o aduni sau în numărul celor care te aplaudă, ci în binele pe care îl lași în urma ta.
Creștinismul răstoarnă logica lumii. Hristos nu ne spune să căutăm primul loc, ci să învățăm smerenia. Nu ne îndeamnă să urcăm peste oameni, ci să ne plecăm spre ei. De aceea, în fața lui Dumnezeu, o viață simplă și curată valorează infinit mai mult decât o ascensiune construită pe orgoliu.
Ambiția este bună atunci când te face mai harnic, mai responsabil și mai folositor semenilor. Devine însă o povară atunci când hrănește vanitatea și dorința de a fi mai presus de ceilalți.
Nu este o victorie să cazi de sus. Adevărata victorie este să rămâi în picioare, cu sufletul curat, indiferent cât de sus sau cât de jos te-a așezat viața. Iar dacă tot trebuie să urcăm, să urcăm în bunătate, în înțelepciune și în smerenie. Aceste înălțimi nu se prăbușesc niciodată.

Și dacă îi invidiați pe cei care ajung mai sus, să știți, că, spre exemplu, în imperiul Roman, cel mai periculos loc unde te puteai afla era scaunul imperial.

Sus bat vânturi reci. Nu-i invidiați pe cei de sus. Mulți sunt acolo pentru că nici măcar jos nu și-au găsit locuri. Sunt consumbile pentru sisteme. Sunt oameni de paie, chiar dacă joacă ca niște liberi în public. Sunt pe acolo pentru că sunt controlabili, nu pentru că au calități.

Am văzut personaje care aveau putere, putere multă. Cu toate acestea se temeau de ziua de mâine mai rău decât un popor întreg.

Deci, ambiția e bună, e frumos să urci, dar urcușul să fie al unui om clar la minte, la suflet, împăcat cu sine și bine instuit.

Sale!