Fântâna satului Blăjani

Am găsit-o tulbure. Și, odată cu apa ei, parcă s-a tulburat și ceva din mine.
Bătrânii spuneau că omul nu trebuie să treacă prin viață fără să lase ceva în urmă: să planteze un pom, să ridice un pod sau să sape o fântână. Fiecare dintre aceste lucruri era o biruință asupra timpului. Pomul oferea umbră, podul unea oamenii, iar fântâna dădea viață.
La Blăjani, poduri nu prea aveai unde să faci. Ape curgătoare nu existau. Pomi puteai planta, dar adevărata provocare era și încă mai e apa. De aceea sunt convins că satul s-a așezat în jurul acelei fântâni din mijlocul lui. Acolo a fost începutul vetrei satului. Dacă izvorul nu ar fi fost acolo, poate că nici ciobanii veniți de la Blaj – conform legendei – și nici oamenii care au întemeiat satul nu s-ar fi oprit în acel loc. Ar fi mers mai departe, în căutarea pământului care le putea dărui apă.
Îmi amintesc anii copilăriei. În timpul comunismului, când apa era greu de găsit ca o comoară, căruțele trase de cai și de boi stăteau la rând, asemenea mașinilor la benzinărie. Cine nu avea atelaj mare, venea cu butoiul de varză și căruciorul de … butelii. Ore în șir așteptau în timp ce doi câte doi, unul cu pâlnia și celelălt cu gălatea, extrăgeau din fântâna cu apa mereu la gură rarul și vitalul lichid. În fiecare căruță erau două butoaie mari de tablă care așteptau să fie umplute. Apa era pentru oameni, pentru animale, pentru spălat, pentru întreaga gospodărie. Era singura sursă îmbelșugată de apă a satului.
Mai existau și alte fântâni, dar nu aveau vână puternică. Aceasta era altfel. Oricâtă apă scoteai din ea, parcă se ambiționează și făcea să izvorască și mai multă apă din adâncul pământului. Nici trasă cu pompa nu se lasă. În satul în care, odinioară, găseai mai ușor vin decât apă, această fântână era o adevărată binecuvântare.

De am ști cine a descoperit vâna asta de apă să-l pomenim, ce bine ar fi! Merită! Fântâna este perpetuarea amintirii celui care a săpat-o și devine loc sacru.  O fântână nu este doar o groapă din care scoți apă. Este semnul unei jertfe. Cine a săpat-o a dăruit ani din viața lui unor oameni pe care poate nici nu i-a cunoscut. A făcut un gest care avea să slujească generații întregi. Nu întâmplător, sfințirea unei fântâni era odinioară o adevărată sărbătoare, asemenea ridicării unei case sau zidirii unei biserici. Apa era viață, iar cel care o aducea la lumină făcea un dar întregii comunități.
De aceea m-a întristat atât de mult să o văd tulbure. Nu doar apa își pierduse limpezimea, ci starea mea de spirit când am mers cu sticla să beau apă de unde am băut prima dată. Și slavă Domnului că apa e potabilă și o mai pot bea și astăzi, nu ca în aproape toate fântânile unde otrăvurile folosite în agricultură s-au decantat în pânza freatică.

Fântâna din Blăjani nu este doar un izvor. Este locul din care, cel mai probabil, s-a născut satul. Este începutul unei istorii care încă mai curge, asemenea apei ei, prin amintirile celor care au cunoscut-o.
Și totuși, repet,  rămâne un regret. Păcat că nu se mai știe cine a fost omul care a săpat prima dată această fântână. Nici pe cel care a pus găleata care încă rezistă. Dacă i-am fi cunoscut numele, l-am fi pomenit și astăzi cu recunoștință. Datorită muncii celui care a găsit vâna de apă, oamenii au putut locui aici vreme de aproape cinci sute de ani. El nu a ridicat un palat și nici un monument care să-i poarte numele. A făcut ceva mult mai important: a adus apa la lumină și a făcut posibilă viața viitoare a unui sat întreg. Numele lui s-a pierdut în negura timpului, dar binele pe care l-a făcut curge și astăzi, odată cu apa izvorului. Da, aceasta este cea mai frumoasă formă de nemurire: să nu-ți mai știe nimeni numele, dar fiecare generație să trăiască, fără să-și dea seama, datorită jertfei și intuiției tale.

Sale!